„A vota sau a nu vota?” – Generația (VOT) care caută schimbarea într-un drept fundamental

ARTICOLUL 36

(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv

Constituția României

De cele mai multe ori, votul este, în viziunea tinerilor, un subiect extrem de complicat și de lăsat pe seama adulților. Însă, nu realizăm că, odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, suntem deja adulți la rândul nostru.

Votul, drept garantat prin Constituție, devine o obligație morală, atunci când înțelegem cu adevărat importanța lui.

Nu am crezut niciodată că voi scrie un articol atât de serios (cel puțin nu în viitorul apropiat), însă am realizat că a lua inițiativa înseamnă enorm pentru societatea de mâine. Asta m-au învățat Cristi Drăgan și Tushar Advani, fondatorii proiectului Generația VOT, care au înțeles importanța votului și încercă să-i facă și pe ceilalți să vadă asta. Au reușit să strângă 450 de ambasadori, toți tineri și cu dorința de a aduce schimbarea despre care tot vorbim, care promovează votul pe rețelele sociale (Facebook și Instagram) în cel mai cool mod cu putință.

I-am cunoscut pe Cristi și pe Tushar la filmările pentru Jurnalul Votantului, o serie de 6 filmulețe scurte prin care mai mulți tineri și-au exprimat părerea despre vot, încurajându-i pe restul să meargă la alegerile locale. M-au inspirat prin energia lor pozitivă și prin faptul că au crezut cu tărie că se poate. Datorită lor, am înțeles că nimeni nu va spune ceva până când cineva o va spune, iar ei au spus foarte clar: România are nevoie de votanți tineri!

Acum, fiind la rândul meu Ambasador Generația VOT, lucru care mă face să mă simt mândră de nu mai pot, am ocazia să le dau mesajul mai departe și să-l extind până la întrebarea:

Ce presupune votul pentru persoanele cu dizabilități?

Mulțumesc @ruskidesign pentru ilustrație

Se cunoaște faptul că o persoană cu dizabilități are drept de vot (cu excepția celor al căror drept au fost luat prin hotărâre judecătorească). Dar ați văzut vreodată campanii cu titluri precum „Și persoanele cu dizabilități au drept la vot”? Ați citit în programele electorale ceva legat de persoanele cu dizabilități? V-ați gândit vreodată ce presupune mersul la vot pentru o persoană cu o dizabilitate fizică? Are votul dizabilități?

Am stat de vorbă cu patru persoane cu dizabilități fizice, Andreea și Mădălina (două fete de vârsta mea) și cu Iuliana Negoiță și Eleonora Drăgan (mult mai mature decât noi), și mi-au povestit despre experiența lor la vot. Nu sunt eu nici jurnalist, nici investigator, însă am realizat un chestionar pentru a putea expune situația cât mai obiectiv.

Ce înseamnă votul pentru tine?

Andreea: „Votul reprezintă abilitatea mea de a schimba viitorul, de a încerca o nouă abordare a problemelor societății.”
Mădălina: „Votul pentru mine înseamna responsabilitate, schimbare.”
Iuliana: „Votul este un drept, o responsabilitate civică, o oportunitate de a-mi exprima opțiunea politică.”
Eleonora: „Votul este, în primul rând, pentru mine, speranța de a putea schimba acele lucruri pe care cred că le putem schimba, făcând o alegere mai bună din punctul nostru de vedere.”

Pentru ce votează o persoană cu dizabilități in România?

Andreea: „Pentru viitor. Pentru ca noi, persoanele cu dizabilități, să avem parte de mai multe momente la care putem participa”
Mădălina: „Votează pentru schimbare, votează sperând că va veni o persoană responsabilă și empatică căreia să îi pese cu adevărat de nevoile ei, o persoană implicată care să își dorească să schimbe lucrurile în bine pentru întreaga țară.”
Iuliana: „Cele mai multe persoane cu dizabilități votează cu gândul la o Românie accesibilă.”
Eleonora: „O persoană cu dizabilități nu votează pentru ai fi doar ei mai bine, ci se gândește mai mult la cei din jur.”

Cum alegi să votezi? Soliciți urna mobilă sau preferi să te deplasezi la secția de votare?

Andreea: „Votez de obicei la secția din apropierea locuinței, deoarece pot să mă deplasez.”
Mădălina: „Mă deplasez la secția de votare.”
Iuliana: „Mulți ani am făcut cerere pentru urna mobilă. În ultimii cinci ani, însă, am mers la secția de votare.”
Eleonora: „De regulă, am încercat să ajung acolo când s-a putut, dar cred că e mai bine să vină urna pentru a nu te simți vinovat că trebuie să rogi pe cineva să te ajute să votezi.”

După părerea ta, cât de bine sunt organizate alegerile din punctul de vedere al unei persoane cu dizabilități? Aici mă refer la accesibilitatea secțiilor de votare, adaptabilitatea cabinelor de vot, etc.

Andreea: „Mie îmi par indiferente; nu cunosc multe secții unde accesul e facil, unde o rampă este prezentă, unde ușa se deschide cu ușurință, unde cabinele sunt la intrare și nu prin cine știe ce sală a unei școli întortochiate și greu de navigat pentru o persoană nevăzătoare. În general, nu mă duc singură, așa că am ajutorul necesar.”
Mădălina: „Accesibilizarea sectiilor de votare este inexistentă, de cele mai multe ori o persoană cu dizabilitati are nevoie de o alta persoana care sa o ajute sa voteze. Consider ca dreptul persoanelor cu dizabilitati la vot este limitat.”
Iuliana: „Unele secții de votare sunt accesibilizate, altele nu. Secția in care votez eu are o rampa la intrare, dar situatia nu e aceeasi in toate sectiile de votare. Unii colegi, din grupul DizAbil.Eu-Vrancea, nu au reușit să voteze tocmai pentru că clădirile ce gazduiau secțiile de votare la care erau arondati, nu aveau rampe sau uși suficient de late pentru a permite intrarea unei persoane în fotoliul rulant. Cat despre cabine de vot adaptate persoanelor cu nevoi speciale… Mai avem drum lung până acolo!”
Eleonora: „Din experiența mea, nu sunt deloc organizate bine. Eu de fiecare data trebuia sa urc pe scări ajutata de soldații care erau prezenți acolo.”

Ai avut vreodată parte de o experiență neplăcută la secția de votare? Ti s-au încălcat drepturile de votant doar pentru că ai o dizabilitate?

Andreea: „Din fericire, oamenii de acolo au fost înțelegători și nu am avut vreo neconcordanță cu situația ideală.”
Mădălina: „Da, mă aflam cu bunica in sectia de votare. M-am apropiat de cabina de vot pentru a vota, iar presedintele comisiei m-a rugat sa iau loc pe scaun si sa astept pt ca eu nu votez. A trebuit sa ii explic ca pot vota si ca am acest drept. In cele din urma m-a lasat sa votez, dar s-a uitat ciudat la mine pana cand am parasit sectia de votare.”
Iuliana: „Nu am avut niciodată vreo experiență neplăcută la secția de votare, însă am am avut o asemenea experiență în perioada în care solicităm urna mobilă. O membră a comisiei electorale ce insotea  urna mobila a încercat să stea langa mine când votam, așa că m-am văzut obligată să-i reamintesc că votul e secret.”
Eleonora: „Nu, dar asta s-a întâmplat pentru că oamenii erau drăguți, nu pentru ca organizatorii au făcut vreun efort.”

Cât de încurajate sunt persoanele cu dizabilități să meargă la vot?

Iuliana: „Ne încurajăm singuri! Noi înșine, unii pe alții… Cei mai mulți candidați nu au în programele electorale proiecte menite să îmbunătățească viața persoanelor cu dizabilități. In campania electorală din aceasta toamna,  grupul DizAbil.Eu – Vrancea,  pe care il coordonez,  a trimis candidaților, la Primăria Municipiului Focșani, o scrisoare prin care le-a solicitat să facă cunoscute proiectele menite sa rezolve problemele cu care se confrunta persoanele cu dizabilități, in cazul in care vor câștiga alegerile. Din patru candidați, doar doi au raspuns scrisorii noastre  si ne-au spus cu ce măsuri vor veni in sprjinul  persoanelor cu dizabilități. Ceilalți doi probabil nu au fost interesați de votul nostru.”
Eleonora: „Deloc și nu mai am ce să adaug aici.”

Care sunt modalitățile de informare la care o persoană cu dizabilități are acces? S-ar putea face ceva pentru a facilita modul în care informația ajunge la persoana cu dizabilități?

Andreea: „Din punctul meu de vedere, reușesc să am acces la toate datele necesare informării în privința alegerilor. Nu pot să vorbesc în numele tuturor.”
Mădălina: „Mijloacele mass media ar fi cea mai buna modalitate, dar ar trebui sa existe adaptari si in acest caz, in special pentru persoanele nevazatoare – cititoare de ecran -, iar site-urile sa fie create in asa fel incat sa poata fi accesibile și celor cu deficiente de auz care au nevoie de un interpret.”

Ca persoană cu dizabilități, cum i-ai încuraja pe cei din jur să iasă la vot?

Andreea: „Vreau să spun că eu nu mă consider diferită când vine vorba de acest subiect. Suntem cu toții oameni și trebuie să luăm cea mai bună decizie. Nu contează dacă mergi sau nu, dacă ești înalt sau scund, dacă poți să votezi de unul singur sau cu un însoțitor. Contează să simți schimbarea!”
Mădălina: „Le-as spune sa nu mai stea sa astepte sa se schimbe ceva de la sine. Schimbarea vine de la fiecare om in parte, iar ca aceasta schimbare sa se produca e nevoie sa iasa la vot.”
Iuliana: „Felul in care va arata viitorul nostru  comun depinde si de noi. Daca noi nu votam, oferim  altora posibilitatea sa decida cum ne va arata viitorul.”
Eleonora: „Votul poți sa-l încurajezi prin puterea exemplului. Dacă o persoana care este in situația noastra lupta sa exercite acest vot, poate va fi un exemplu pentru cei care nu au atâtea probleme.”

Nu știu dacă, după aceste răspunsuri, mai este nevoie și de părerea mea. În orice caz, concluzia este în felul următor. Votul, atât în rândul tineretului, cât și al persoanelor cu dizabilități, este un subiect destul de evitat. Nu sunt companii de incurajare pentru niciuna dintre aceste categorii, în ciuda faptului că votul decisiv stă în mâinile lor. Eu, personal, sunt și tânără și cu dizabilități și nu-mi pot imagina cum ar fi fost să nu votez de îndată ce am împlinit vârsta legală. Nu-mi pot închipui cum, ca tânără, ar fi fost să nu votez din lipsă de informare sau dezinteresare sau cum, ca persoană cu dizabilități, să nu pot exercita acest drept din cauza faptului că nu există accesibilitate în secții. Trebuie să precizez că, în ciuda faptului că școala la care votez eu are rampă, cabinele de vot sunt prea mici pentru a intra și scaunul cu rotile și însoțitorul. După cum ați putut observa în răspunsurile de mai sus, opiniile sunt aceleași, chiar dacă am stat de vorbă cu două generații diferite. Cu alte cuvinte, tinerii nu cer prea mult, iar cei mai maturi nu se plâng degeaba; avem toți aceiași concluzie când vine vorba de vot:

Nu ne-am născut învățați, nu suntem toți la fel, avem opțiuni și facem alegeri diferite, însă avem același drepturi, iar unul dintre ele este votul. Asta este superputerea noastră, în calitate de cetățeni. De ce să nu o folosim? Ar fi ca și cum Superman nu ar zbura.

Dacă persoanele cu dizabilități votează, tu de ce n-ai face-o?

@ruskidesign

Liceul din România este facultatea de peste granițe!

Cred că toată lumea știe cât de greșit este sistemul de educație din România și că se tot vorbește în ultimul timp de schimbările necesare. Eu am terminat liceul anul trecut, în 2019, și îmi aduc foarte bine aminte de episoadele de anxietate care au început în clasa a 11-a pentru că simțeam că nu țin pasul cu ritmul în care era predată materia. Nu aveam timp să asimilez, nu reușeam să obțin note mari la matematică, deși eram sigură că știam rezolvarea exercițiilor. Chiar dacă eram pe profil real, mate-info, învățam în paralel la istorie, geografie, economie, psihologie și inca vreo 15 materii care erau paralele cu specializarea pe care mi-am ales-o în clasa a 8-a. Dar așa suntem noi, elevii români, suntem buni la toate, dar de fapt nu știm nimic.

Știam toate astea când eram elevă la liceu. Știam că învăț (ideal ar fi fost pe de rost, ca nu cumva să-mi scadă 0.50 pentru că foloseam un cuvânt care nu era pe placul profesorului corector) câte trei eseuri pentru fiecare dintre cele 20 de opere literare la Limba și Literatura Română. Știam că învăț formule la matematică pe care nu le voi folosi niciodată în viața de zi cu zi. Știam că dau copy-paste la multe dintre proiectele pe care le aveam de făcut fără ca măcar să citesc toată informația. Știam că stau câte 7 ore pe zi la școală, încă 3 la clasele suplimentare pe care le luam ca să tin ritmul cu clasa (și pe care părinții mei le suportau din buzunarul lor). Știam toate aceste lucruri…

… dar nu am realizat cât de gravă e situația până nu am ajuns studentă în Spania!

Cum e posibil să ajung să spun că liceul a fost mai greu decât facultatea? Sunt studentă în anul I la Terapie Ocupațională la Facultatea de Medicină din cadrul Universității Complutense din Madrid. Sună atât de pompos, încât ați putea spune că ne omoară pe băncile facultății. Totuși, sunt la Facultatea de Medicină, considerată printre cele mai grele. Recunosc, nu e Medicină Generală, dar tot pe sferă sănătății ne aflăm. Am doar patru cursuri mari și late pe semestru: Anatomie, Psihologie, Teoría, fundamentos y técnicas en Terapia Ocupacional (materie specifică profilului) și Statistică Aplicată. Atât.

Pentru mine, un prim șoc a fost să trec de la un orar cu 20 de materii la unul cu de 5 ori mari puține. Însă, ceea ce m-a făcut într-adevăr să scriu acest articol a fost situația de la cursul de Anatomie.

Orice elev din România de clasa a 11-a de pe profil real ar putea veni să asiste la cursul meu și să spună materia înaintea profesorului.

Dacă luăm manualul Corint de anatomie pentru clasa a 11-a (după care se învață și pentru admiterea la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București) vom observa detalii pe care profesorul de acum le-a omis, spunând că este prea mult pentru specializarea noastră.

Voi realizați ce spun?? Eu, ca elevă de liceu în România, am învățat mai mult decât mă învăță profesorii la facultate!!!

Colegii mei de acum nu înțeleg nimic, li se pare mult prea greu pentru că ei la liceu nu au făcut nimic din ce nu reprezentau informații generale, bazice. Iar eu, venind din România, pot susține examenul final acum!! Și nu spun asta din aroganță, spun asta pentru că nu mi se pare în regulă ce se întâmplă!!

Copiii din România sunt atacați din toate părțile cu informații pe care creierul le va șterge oricum din memorie din două motive:

  1. Cantitatea. Când mâncăm prea mult, organismul va da afară doar surplusul care nu-i face bine. Acum, imaginați-vă cum ar fi să mâncați 7 feluri de mâncare pe zi, iar 5 dintre ele nici măcar nu vă plac. Așa se simte creierul unei elev care, sper exemplu, vrea să fie artist, iar sistemul îl îndoapă cu matematică, fizicăși chimie.
  2. Calitatea. Când mâncăm ceva de calitate proastă, ce se întâmplă? Din nou, organismul respinge tot. Câte manuale au erori de redactare? Să nu mai întreb cate au informații eronate sau prost explicate.

Nici nu știu ce să mai spun. Da, recunosc că pentru mine este bine că știu deja materia de la anatomie, cum rămâne cu colegii mei de liceu care au învățat cot la cot cu mine, iar acum ei se pregătesc de o carieră în informatică? Sau ce fac eu acum cu toată matematica pentru care am plâns că nu o înțelegeam?

Toată situația este greșită, dar cel mai șocant rămâne asta: liceul din România este facultatea de peste granițe!

Despre mine și scriitori

De multe ori, simt nevoia să scriu, chiar dacă nu știu exact despre ce. Dar încep să scriu, pentru că vreau să văd unde ajung cu asta. Știu că nu este doar un fel de poftă, pentru că eu nu sunt scriitoare. Mereu mi-am imaginat că scriitorii simt o nevoie permanentă de a scrie, că din asta se hrănesc, că din asta trăiesc; în capul, ar fi ceva ce ei nu pot controla, chiar ei scriu textele, nu textele pe ei. Pentru mine, cei care scriu povești reale sau imaginare sau, pur și simplu, își lasă gândurile să curgă din ei, iar fără frică nu le opresc (și nu pentru că nu ar vrea, ci pur și simplu nu pot), sunt fascinanți și mereu a existat o parte din mine care și-a dorit să fie așa.

Nu-mi pot explica de ce îmi vine mie să scriu. Aș da vina pe instinct, dar am stabilit deja că doar scriitorii au acestă latură. Totuși, știu că atunci când vreau să scriu, nu e chiar despre nimic, chiar dacă nu am un subiect în minte. Oricât de bine m-aş cunoaște, știu bine că am părți necunoscute, laturi și unghiuri pe care nu am reușit să le descopăr. Un gând, o explicație pentru neputința mea de a-mi inhiba dorința de a scrie ar fi că acele părți pe care nu le știe nimeni încearcă să iasă la lumină pentru vor să fie văzute. Poate subconștientul meu lucrează independent de mine, dar pentru mine, poate pentru că știe că am nevoie de tot ceea ce însemn eu. Prin scris, încep să aflu ceea ce gândesc și nu știu că o fac. Și încep să scriu. În mod normal, mi-ar fi teamă, pentru că cea mai mare frică a oamenilor este cea de necunoscut. Evităm să ne băgam în situații pe care nu știm sigur că le putem controla. Cum știu că pot controla o parte din mine pe care nici măcar nu o cunosc, de care nici nu știam că există? Nu știu. Dar nu mi-e teamă. Când scriu, nu mi-e frică de nimic, nici de trecut, nici de mâine, nici de sentimente, nici de cuvinte. Nici de mine. Asta este deja o parte din mine pe care nu o pot controla. De ce mi-ar frică și de alta?

Nu tot ce se întâmplă este sub control voluntar. Copilul începe să meargă singur. Nu știe de ce, nu știe cum, dar o face oricum. Așa simt eu când vine vorba de scris, cu toate că în cazul copilului e instinctiv, iar în cazul meu nu știu ce este. Pentru că eu nu sunt scriitoare.

Sunt cazuri în care este bine să nu putem controla. Aici mă refer la lucrurile care ne fac fericiți. Dacă am reține și am închide în noi toate care ne fac fericiți, ce s-ar întâmpla? Cineva sau ceva ne-a construit în așa fel încât să nu putem controla chiar totul, din motive de siguranță. A creat acest tip de protecție ca să nu ne autodistrugem. Așadar, nu controlăm tot pentru a putea fi fericiți.

Când eram mică și eram la școală, citeam textele și poeziile din programa școlară și credeam că scriitorii sunt nefericiți. Nu mă puteți condamna pentru asta, când ești un copil imatur și înveți despre suferința eului liric nu poți gândi altceva în afara faptului că sufletul acestuia are dureri nesfârșite. Acum am înțeles altceva. Când scrii și ești făcut pentru așa ceva, chiar dacă scrii despre nefericire, ești fericit tocmai datorită faptului că scrii. Scriitorii sunt, de fapt, cei mai fericiți oameni pentru știu cum să-și exteriorizeze sentimentele și au curajul să o și facă. La fel ca și pictorii. La fel ca și muzicienii. La fel ca orice alt artist și nu numai care și-a găsit modul de exprimare.

Mereu mi-am dorit să fiu scriitoare. Poate tocmai datorită faptului că aș putea să mă exprim și să exprim. Să mă exprim pentru mine și să exprim pentru alții. Chiar dacă n-ar trebui să fac diferența între eu și alții, o jumătate din partea mea care ar fi scriitoare, ar fi, cu siguranță, egoistă. Pentru că aș scrie ca să descopăr acele părți din mine despre care vă vorbeam. Sunt scriitorii egoiști? Dacă nu sunt, aș putea eu să fiu și eu și să scap de egoism? Și dacă sunt, aș avea pofta lor? Și partea din mine care își dorește să fie medic se poate înțelege cu cea care vrea să scrie? De ce sā fiu nevoită să aleg?

Nu știu nimic despre scriitori, cum dealtfel, nu știu nimic despre medici. Pentru că eu nu sunt nici una, nici alta. Și totuși, scriu, chiar dacă partea mea realistă strigă cât poate de tare că eu trebuie să fiu medic. Și o să scriu mereu. Chiar dacă uneori singurul cititor voi fi doar eu. Pentru că sunt egoistă, iar a scrie este ceva ce mă face să uit totul prin faptul că mă ajută să-mi amintesc. Am știut întotdeauna că, dacă voi scrie o carte ar avea perspectivă subiectivă și i-aș da personajului principal ceva din mine. Pentru că sunt egoistă și vreau să fie despre mine, să văd ce-ar face personajul dacă ar fi eu. Sunt egoistă și nu l-aș lăsa să aleagă mereu ce vrea el. Nu l-aș putea controla mereu, pentru că uneori aș scrie ce mi-ar dicta subconștientul, iar subconștientul nu este egoist. Eu sunt. Dar în momentele în care aș domina povestea, nu aș lăsa să facă alegerile pe care personajul ar vrea. Pentru că îmi place să am totul sub control. Asta fac oamenii egoiști. Fac anumite lucruri doar pentru ei.

Scriu pentru că îmi place să scriu. Mă eliberează. Mă face fericită. Și voi scrie mereu, în primul rând pentru mine. Pentru egoismul din mine. Pentru că atunci când scriu nu mi-e frică de nimic. Pentru că atunci când scriu, sunt fericită.

Este fericirea, până la urmă, o formă de egoism?

Foto: Gabriel Stanciu

De ce în țările calde (II)

alt=""

M-am gândit mult dacă ar trebui sau nu să spun asta, dar I can’t help so… MI-E DOR DE SPANIA! Și cu cât umblu mai mult prin București, acest sentiment se accentuează și încă încerc să înțeleg de ce sunt atâtea diferențe între aceste două țări, ambele membre ale Uniunii Europene. Poate că nu voi înțelege niciodată sau poate că sunt „prea mică” pentru asta. Egoistă? Nu. Cer prea mult? Clar nu! Sau, mai bine spus, nici nu cer. Nu dau vina pe nimeni (sau mă abțin cu greu să nu fac asta) și nici nu încerc să schimb ceva. De ce să schimbi când poți pleca? Nu pe principiul ăsta se merge? Cine e nemulțumit, să-și facă bagajele. Suntem prea mici pentru schimbare pentru că, after all, cine ne-ar asculta chiar dacă am avea ceva de spus? Eu nu critic. Eu povestesc. Nu sunt bună la a scrie istorioare cu perspectivă obiectivă și nici nu vreau să fiu, însă vreau să citiți asta. Poate povestea aceasta ne ajută să conștientizăm anumite lucruri; poate fiind cuvântul cheie.

Încep să văd din ce în ce mai mult perspectiva bicicliștilor și vreau să le spun aici că au tot respectul meu pentru răbdarea pe care o au în oraș. Să vă explic puțin de ce.

Voi, cei care mă urmăriți pe rețelele de socializare (Facebook și Instagram), știți că de curând am primit cel mai tare și util cadou (care devine aproape inutil prin București) și anume un scaun rulant electric. N-aș mai intra în casă. Iubesc să-l folosesc pentru că reprezintă modul prin care o persoană cu paralizie cerebrală devine independentă… în teorie. În realitate, alta e situația. Independența acesta se oprește și se împiedică de prima bordură și moare de tot când vine vorba de urcat în autobuzele STB (asta e altă discuție, ajungem imediat și acolo). Ce se întâmplă când scaunul meu cu rotile dă de minunatele noastre trotuare și borduri? Se oprește și nu urcă! Nu vă așteptați la asta, nu? Nici cei care le-au pus nu cred că s-au gândit la asta. De fapt, sunt sigură că nu s-au gândit. Ce se presupune că ar trebui să fac eu, un utilizator de fotoliu rulant, o tânără care vrea să se plimbe prin oraș? Să o iau pe șosea, cot la cot cu mașinile?

Intersecția dintre Calea Victoriei și Bulevardul Elisabeta. Centrul Bucureștiului, nu? Zona roșie – pistă pentru biciclete. Bordura avea 30 de centimetri pe puțin. Ce faci acum, Teo? Aștepți să te ajute mama, că altă șansă nu ai.

În Spania, am fost în Guadalajara, un oraș relativ aproape de Madrid. Acolo am avut treabă cu actele pentru facultate. Cu ochiul deja format să mă uit după locurile pe unde aș putea să trec sau să traversez strada, am realizat că nu exista străduță care să nu fie accesibilă persoanelor în scaun rulant. Nu știu dacă vă puteți imagina ce înseamnă asta pentru cineva care își dorește să-și capate independența. Eram uimită de faptul că, acolo, cineva s-a gândit și la situația asta.

Eram uimită. Vă dați seama cum e sa rămâi uimită de ceva ce este normal într-o țară civilizată? Cât de grav este că mă mir că există accesibilitate…

OK, să zicem că urc bordura, ce fac când mă împotmolesc în prima groapă din trotuar? Încep să înțeleg șoferii care cer autostrăzi. Altceva, ce-aș putea face? În față, n-am unde să mă duc, în spate, nici atât. Închid ochii și sper să mă teleportez în peninsula Iberică. Nu ajută la nimic, dar speranța moare ultima. Mă rog ca scaunul cel nou electric, eco, civilizat, să fie super rezistent și să nu se supere că-l supun zilnic la încercări prin care doar super eroii din basme treceau. Suferă el, sufăr și eu pentru el.

Să presupunem că le fac față și trotuarelor, dar ce se întâmplă când vreau să intru, spre exemplu, într-o farmacie? Caut rampa, evident. Doar nu m-am tâmpit să vreau să urc pe scări. Vă așteptați să spun că rampa nu există, dar ea este acolo, gândită atât de bine încât dacă i-am calcula unghiul pantei ne-ar da, să zicem, cu indulgență ca să nu fim răi (să lăsăm de la noi, cum facem deobicei) undeva la 80°. Vedem noi cum o urcăm, asta să fie problema. Ideea e că nu ai unde să urci. Sau poate nu știu eu; avem cumva superputerea de a intra prin pereți, ca Harry Potter? Brusc, ideea de a urca pe scări nu mai e așa absurdă și, de fapt, este mai realizabilă decât „escaladarea” rampei.

Da, fotografie făcută azi. La 20 de metri după ea, o alta identică. Dar de ce mă plâng? Vi se pare că mă plâng? Mai bine plâng, decât să mă plâng. Ar trebui să mă enervez? Neah. Fac riduri și nu am nici măcar 20 de ani. Mă frustrez? Poate. Pentru că nu am cui să-i spun. Toată lumea se face că nu observă. Atitudinea nu știu, nu cunosc, nu mă bag. Principiu vechi atașat unor mentalități care se vor a fi noi. Dar aici trăim, în țară lui Lasă Că Merge Și Așa.

Trecem la subiectul meu preferat?

În autobuzele STB o să auziți, dacă sunteți atenți, în boxele minunatelor mașini albastre cum se promovează campania Circulăm Împreună sau ceva de genul. Cine știe exact? Din câte m-am prins eu, se vrea încurajarea oamenilor cu privire la utilizarea cu preponderență a mijloacele de transport în comun pentru a fluidiza traficul. Bun proiect, nu? Întrebarea mea este: cât ipocriți pot fi, când noi, cei cu dizabilități locomotorii, nu ne putem urca? Cum poți promova transportul public pentru noi?

Este o modă printre șoferii STB să spună că nu este de datoria lor să coboare rampa și că nu pot părăsi volanul. Cine se presupune că ar trebui să-mi lase trapa jos? Ar trebuie să mă ridic eu din scaun și să mi-o cobor singură? Întreb doar, că eu știu doar procedurile din țările civilizate, nu le cunosc pe cele de aici. Am trimis un e-mail celor de la STB, cerându-le lămuriri, în urmă cu vreo 2 zile. Nu au răspuns. Cică au 30 de zile la dispoziție să-mi trimită un răspuns. Facem pariu că nu vor trimite nimic?

Știu, am o greșeală gramaticală; „trebuie” și nu „trebuiesc”. Mă scuzați voi 🙂 Oare din această cauză nu am primit răspuns?

Am văzut că doamna primar se laudă pe Facebook cu noile autobuze hybrid și cu faptul că au rampe și „funcții speciale” pentru persoanele cu dizabilități aflate în scaun cu rotile. Degeaba, i-aș spune, dacă nu le folosește nimeni.

Și acum vine întrebarea…

De ce în țările calde?

Pentru că eu una m-am săturat de ignoranța și nepăsare. Da, știu, e vina mea pentru asta. Am vrut să văd ce fac ceilalți în Europa. Trebuia să rămân aici, să știu doar normalul românesc. Am vrut să descopăr și altceva și am sfârșit prin a nu-mi mai ajunge puținul nostru. Am ajuns să nu-mi mai bat capul cu nimic din ce se întâmplă aici. Am reușit eu până acum multe lucruri, pentru că am luptat cu sistemul, dar mai vrei, oare, să lupți când vezi că, în altă parte, nimeni nu cere asta de la tine? Că în alta parte ai totul, fără ca tu să ceri singur ce e al tau? Să mai lupți când vezi că toți se dezvoltă și doar ai noștri rămân pe loc sau, mai rau, dau înapoi?

Vă spuneam în blogul anterior de toaletele din Aeroportul Henri Coandă. Le-am „testat” și pe cele din Barajas – Madrid. Mai este nevoie să comentez situația?

Am povestit. Ce rămâne de făcut este să dau share. Că altceva, nu am ce să fac.

De ce în țările calde (partea I)

V-am tot promis că scriu despre aventura mea în Spania. Aveam de gând să fac postarea după ce terminam cu totul și după ce aveam certitudinea ca planul meu este realizat și dus la bun sfârșit, dar totul s-a prelungit și cred că a venit momentul să vă dezvălui scopul pentru care am „migrat” aici.

Stau acum într-un sătuc de munte, lângă Madrid, în compania veselă zilnică a unui bichon alb și pufos. E mai ca la București. Culmea, nu?

El este Diky – iubirea întruchipată

După ce nu am reușit să intru la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, obișnuiam să glumesc și să spun că plec în Spania la cules căpșuni. Și am tot făcut gluma asta până când am zis „ce-ar fi să plec pe bune afară?” M-am tot gândit și m-am răzgândit și am spus că încercarea moarte n-are. Bineînțeles, nu la munca de câmp, ci la studii. Am Google-it facultățile de medicină din Madrid și pot spune că mă bucur că n-am intrat la noi.

Deobicei, nu sunt genul care aruncă în România cu roșii stricate și urăsc să spun că țara mea a rămas în urmă din multe puncte de vedere, dar, în situația de față, trebuie să recunosc că ăsta e adevărul. În timp ce la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” nu am avut nici măcar o rampă de metal, elementară și necesară, la primele cinci trepte de la intrare în instituție, în Spania 5% din locurile disponibile sunt alocate persoanelor cu dizabilități.

Ca să înțelegeți mai bine, la fiecare 100 de studenți 5 sunt cu dizabilități. Criteriile de admitere sunt același (nota de bac și diferențele care îți sunt adăugate la nota de bac și care îți pot crește media cu până la 4 puncte – de menționat, diferențele sunt opționale), însă mediile de admitere sunt mai mici pentru locurile speciale. Dacă ar fi sa aplicăm acest procent la locurile care au fost disponibile anul acesta la Medicină în București (în jur de 600 dacă nu mă înșel – mă refer doar la cele finanțate de stat), ar fi trebuit ca 30 să fie alocate persoanelor cu dizabilități. Câte au fost în realitate? ZERO!

Și nu mă refer doar la Carol Davila, este o problemă care privește sistemul românesc. Nu vorbește nimeni niciodată de a face ceva pentru persoanele cu dizabilități. Da, există locuri speciale pentru persoanele din medii defavorizate, dar ghiciți ce? Noi nu ne încadrăm aici!

Eu la admitere a trebuit „să mă lupt” cot la cot cu ceilalți. Deobicei, la toate examenele pe care le-am susținut, inclusiv Cambridge-ul, mi s-a acordat timp suplimentar deoarece, atunci când îți „scrii” lucrarea dictând, durează mai mult decât dacă ai pune direct pe hârtie ce spui. La admiterea la facultate, acest timp necesar nu mi-a fost acordat.

Astfel, neavând nici locuri speciale (care ar fi fost esențiale și mi-ar fi schimbat viitorul deoarece acum, mai mult ca sigur, aș fi fost studentă pentru că eu, practic, am luat examenul, 56/100) și fără să beneficiez de timp suplimentar, consider că nu am avut parte de egalitate de șanse.

Facultățile din Spania nu oferă locuri la buget. Vrei să ai studii superioare? Plătești! Cu toate acestea, persoanele care au o dizabilitate mai mare de 33% sunt scutite de la plata taxelor de școlarizare. Practic, eu nu aș plăti nimic dacă aș fi acceptată la universitate în Madrid. În România, nici nu cred că cineva s-a gândit la asta.

Mai e cazul să aduc în discuție accesibilitatea din facultățile noastre? Eu, ca studentă cu dizabilități care folosește un scaun rulant în România, aș fi nevoită să urc pe scări! Așa s-a întâmplat la admitere când am avut nevoie să merg la toaletă. Normal? Nu!

De-asta scriu acum! De ce în România nu se poate? Sunt curioasă de ce nimeni nu face nimic în privința asta. De ce? Nimeni nu spune că și noi putem termina o facultate? Nu este vorba de cerșit sau de cerut luna de pe cer, ci despre integrare și despre egalitate. Adică, sunt nevoită să plec în străinătate ca să fiu tratată așa cum trebuie? Nu luptă nimeni pentru drepturile noastre.

Văd atâtea diferențe între România și Spania în ceea ce privește persoanele cu dizabilități, încât realizez cât de neimportanți suntem în țara noastră.

Spre exemplu, în Aeroportul internațional „Henri Coandă”. Înainte de zbor. Voiam să folosesc toaleta pentru persoane în scaun cu rotile. Surpriza a fost să văd că era deschisă, pentru că, ultima dată când am zburat, era ținută sub cheie (folosită pe post de depozit de femeile resposabile cu curățenia). Însă, aproape mi-a „murit” instinctul de a micționa când văzut vasul de toaletă.

Capacul de toaletă? Lipsește.

Și lista poate continua. Dar nu o să dau acum tot din casă, vreau să vă țin în suspans. :))

Așa că vă încurajez să vă abonați la blogul meu pentru a primi e-mail de fiecare dată când urc o nouă postare pe blog. Aveți mai jos butonul albastru pentru a face asta.

Aștept întrebările voastre pe pagina mea de Facebook, dar și pe contul meu de Instagram. I’m online for you! So, comentați; comentați și COMENTAȚI!

Ps. Încă învăț spaniola. Sper să reușesc să ajung la nivel de B2.

Besos!

Scrisoare către mine

Când aproape se schimbă anul, am tendința să mă uit în urmă, să văd cum m-au transformat ultimele 12 luni, ce-am câștigat și ce-am pierdut, ce-am realizat și ce nu. Mereu fac asta, chiar dacă țin doar pentru mine. Îmi place să-mi amintesc de toate lucrurile pe care le-am făcut în anul respectiv. Îmi place să-mi spun cum să fiu și ce să fac în continuare, să-mi setez obiective.

Acum, m-am gândit să și scriu despre asta. Poate așa îmi amintesc atunci când am tendința să uit. Uit? Da, uit. De la vârstă, de la cei care mă distrag etc.

2019 a fost despre sfârșituri și începuturi, despre dezvoltare personală, despre a face lucruri care sunt aparent imposibile. A trebuit să trec examenul maturității și, cu orgoliul meu de fată încăpățânată, am reușit să-l iau cu notă mare. Nu mă consider arogantă când spun că sunt mândră de mine. Mi-a fost greu să mă despart de oameni cu care am petrecut clipe frumoase, dar am înțeles că cine vrea să-ți fie alături, rămâne lângă tine oricum. Așa am aflat cine ține la mine și care sunt persoanele care contează. Am picat pentru prima dată un examen (de fapt, nu l-am picat, am luat peste 5) și asta m-a făcut să-mi doresc mai mult să ating acel goal. Mi-am pus întrebări, am găsit răspunsuri. Am acordat a 2-a șansă unor oameni, chiar dacă o meritau sau nu, pentru că trebuie să încerci, nu? Am rămas cu multe amintiri de neprețuit după acest an. Probabil, există persoane care au fost în viața mea în 2019 pe care nu le voi mai vedea niciodată. Pentru că nu știm unde ne duce sau ne aduce viața.

Mi-am făcut curaj și mi-am făcut blog. Am reușit să strâng peste 10.700 de like-uri și peste 2.200 de share-uri la această fotografie. Cum? Nu știu. N-am înțeles niciodată. Mi-am format o comunitate minunată pe Facebook, la care țin extrem de mult. Am întâlnit oameni extraordinari care, probabil, nu i-aș fi cunoscut dacă nu scriam Mă numesc Maria Teodora Dumitru, am 19 ani și mi s-a spus că nu pot!

În 2019, a început o nouă perioadă în viața mea. Teoretic, acum sunt adult și se presupune că pot face alegeri responsabile. În realitate, mă tem de asta. Mi-e frică de maturizare și de tot ceea ce înseamnă responsabilitate. Dar, nu pot fugi toată viața de asta. Așa că sper că știu ce e pentru mine.

Totul a trecut repede. Nu știu când a început, unde a fost și de ce se termină acum. E vorba, probabil, de timp, noțiune pe care nu am înțeles-o încă în totalitate și de care am nevoie să meargă mai încet. Să aibă răbdare să-mi dau seama încotro o apuc și ce vreau să fac.

Dacă ar fi să vorbesc cu mine, cea din 2020, mi-aș spune așa:

Uite! Poți! Poți să faci orice! Nu crede ce spun eu, ai încredere în ceea ce ai făcut tu, în ce ai realizat până acum. Știu că poți, și știi și tu, eu am grijă doar să nu uiți asta vreodată. Te cunoști, de-asta ai făcut tot ce-ai făcut. Ai mai jos o listă pentru anul ăsta, și dacă ai momente când nu știi ce să faci, citește-o și îți vei aminti de tine.

  • Împlinește-ți visul, știi tu care este
  • Cunoște oameni noi
  • Vorbește despre tine atunci când nu vrei să taci
  • Ascultă-ți mereu inima, în orice situația
  • Învață
  • Petrece timp cu acele persoane de care ai spus mai sus că merită
  • Îndrăgostește-te
  • Păstrează-ți atitudinea de învingătoare

Poți! Doar asta trebuie să-ți amintești!

Fotografie: Marian Nadu

Și nu uita să fi copil. Râzi așa cum o faci deobicei. Pentru că asta știi să faci cel mai bine, iar asta îi face și pe restul să zâmbească.

Teo on wheels, continuă să fii fata pe roți!

20s, I’m ready for you!

Jesus, nu sunt! Anul ăsta fac 20 de ani! Ajutor! :))

Cum am ajuns să scriu despre fericire

Nu știu câți dintre voi știu, dar, pe lângă faptul că blogul meu a fost creat în speranța că voi putea inspira cât mai multe persoane să-și depășească preconcepțiile de genul „eu nu pot”, acest mic site a luat naștere și datorită pasiunii mele pentru scris. Încă de când eram în clasele primare mi-a plăcut să fac compuneri și să-mi expun laboratorul minții mele prin intermediul micilor teme la limba și literatura română.

Prin clasa a 10-a am descoperit Wattpad-ul. Știți voi, platforma aceia mică (nu este chiar mică, dar am vrut să fie așa, mai drăguț) prin care oricine poate deveni scriitor. Bineînțeles, am început să scriu acolo. Nu că aș fi fost eu următoarea fată care scotea vreun bestseller, dar îmi plăcea să fac asta, mă relaxa. Începusem să compun o așa-zisă carte intitulată Harta de stele. Subiect destul de banal, vă dați seama. Ce putea scrie o puștoaică de 16 ani dacă nu despre iubire și alte vise și visuri de adolescentă? Citisem atât de multe romane de dragoste, încât îmi doream să scriu și eu unul. Și în plus de asta, știți voi cum sunt fetele la vârsta asta, găsindu-și prima dragoste și crezând că nu există una mai mare decât ea.

Nu am terminat-o niciodată, evident, și dacă cumva vă trece prin minte să o căutați, n-o faceți. Am retras-o! Nu mai este publică. Însă am găsit zilele trecute un capitol (sau o bucată de capitol, mai corect spus) care nu a fost niciodată publicat.

L-am citit și m-am gândit să-l postez aici și să vă spun ce mi-a trecut prin minte când l-am parcurs cu niște ochi și o minte doar cu 3 ani mai maturi.

Vă anunț de pe acum, nu l-am editat deloc. Eram o amatoare pe vremea aia. Nu că acum aș fi prea știutoare în ale scrisului, dar totuși. Fragmentul este lipsit de diacritice și poate conține mici greșeli, dar am vrut să-i păstrez autenticitatea.

Sunteți gata să intrați în mintea mea de la 16 ani? Eu nu sunt. :))

„Mergeam. Alergam. Nu ma uitam in urma; si la propiu si la figurat. Pentru ca asta era tot ce stiam sa fac. Ma tinea pe linia de plutire, la granita dintre vis si realitate – visul lor, realitatea mea.
Faceam asta pentru ca imi tineam mereu capul sus? Pentru ca nu-mi pasa de ce credea lumea? Pentru ca lasam mereu trecutul in spate?
Bineinteles ca nu.
Imi era frica, teama. Credeam ca, daca raman, voi cadea, ca ma voi rani singura mai mult decat o faceau ceilalti deja, ca nu ma voi putea ridica niciodata.
Poate ca aveam dreptate. Pentru ca, din momentul in care am decis sa nu mai fug, m-am prabusit. Am aflat cum este sa te doara cu adevarat. Mi-a fost teama de durere, si, dupa cum se spune, de ce ti-e frica, nu scapi.
Am plans. Mult. Am tacut. Nu stia nimeni ce simt. Am vorbit. Dar nicioadata despre mine. Am stat. Doar eu cu mine. Am visat. Doar alb-negru, deoarece nu indrazneam sa adaug culori.
Si aveam sa aflu ca, fugind de suferinta, nu faceam altceva decat sa ma indepartez de fericire. Daca nu am plange, cum am stii cand zambim? Tristetea are si ea rolul ei; ne arata ce nu ar trebui sa simtim cand suntem fericiti. Fara lacrimi, am ajunge sa simtim doar bucurie, si intr-un final sa nu mai simtim nimic. Este vorba despre obisnuinta, monotonie; fericire azi, fericire maine, fericire mereu. Si dupa, ce urmeaza? Tot fericire? Mai multa fericire? Cum am putea distinge fericirea de fericire? Nu putem. Doar ca pana sa-mi dau seama cum stau lucrurile, m-am urat pentru fiecare secunda in care n-am alergat cat ma tineau picioarele… si sufletul.

Si… de ce scriu acum? Sa uit sau sa-mi amintesc?
Pentru cine scriu? Pentru tine? Pentru mine?
Si cand scriu? Azi? Maine? Niciodata, oricand?
Sunt doar eu cea care scrie? Sau cineva imi controleaza mintea chiar acum?
De ce imi pun toate aceste intrebari? Pentru a gasi raspunsuri?…
De ce as vrea raspunsuri, cand ele nu fac altceva decat sa descopere alte intrebari?
Intrebarile apar din incertitudine, din nesiguranta, din frica. Si ajungem de unde am plecat. Frica. Teama.
Stupid, nu?
Atat de prostesc, sa ne lasam manipulati de acest sentiment care nu face altceva decat sa ne lase orbi, sa nu mai vedem ceea ce vrem, pentru ce luptam, ce cautam. Ce cautam? Fericire. Dar fericirea apare din suferinta. Deci cautam suferinta, dar, in acelasi timp, ne este frica de ea. Nu are niciun sens, nu? Normal ca nu.
De cele mai multe ori, niciun sentiment nu are sens. Iubim. De ce iubim? Ca sa fim fericiti. Uram. De ce uram? Pentru ca am fost fericiti, si nu mai suntem. Suntem gelosi. De ce suntem gelosi? Pentru ca nu putem avea fericirea pe care o consideram noi fericire. Suntem fericiti. De ce suntem fericiti? Din mii si mii de motive.
Fericiti nu putem fi tot timpul.
Pai si atunci, daca noi vrem sa fim fericiti, de ce ne e frica, teama? De ce ne e frica de ceea ce vrem? Pentru ca nu stim sigur daca asta cautam, de fapt.
Si tocmai asta e frumusetea vietii. Incertitudinea. Asta ne face sa simtim. Si daca simtim, traim. Dar ce simtim? Frica, normal.
Dar daca nu ne-ar fi frica, am fi fericiti, si daca am fi mereu fericiti, nu am mai simti, si daca nu am mai simti, am muri.
Este un cerc vicios, de care nu vom scapa niciodata. Te-ai putea gandi ca nu vei gasi fericirea niciodata. Dar nu e asa.
Daca ai rabdarea necesara sa afli intai ce ar trebui sa fie fericirea si dupa sa o simti, vei descoperi ca totul poate capata culoare; emoțiile confera umbre si lumini vietii, dar sentimentele asociate fericirii nu fac altceva decat sa contureze tabloul sufletului nostru.”

Cum am scris fragmentul ăsta? Pur și simplu. De multe ori, nu știu ce sau despre ce vreau să scriu, doar pun prima propoziție care-mi trece prin cap și restul vine de la sine. De obicei, și pe mine mă surprinde direcția pe care o iau cuvintele de pe rândurile ecranului meu. Eu nu am avut intenția să scriu despre fericire, dar uneori nu se întâmplă ce ne dorim, ci ceea ce avem nevoie.

Poate vă întrebați dacă aș schimba ceva la textul meu. Probabil atitudinea negativistă și nota gravă cu care începe acestă încercare de monolog interior. Îmi aduc aminte că personajul principal era o adolescentă (obviously) al cărei picior fusese amputat în urma unui accident și care urma să se îndrăgostească de un tip cu câțiva ani mai mare. Nu-mi amintesc prea multe detalii, dar știu că ea nu avea destulă încredere în ea și urma ca el să o ajute cu asta. Dacă aș construi personajul acum, aș face-o mai stăpână pe sine, cu mai puține complexe față de ea însăși. Dar acum sunt altcineva, nu?

Totuși, în privința perspectivei asupra fericirii, pot spune că aș scrie și acum același lucru.

V-ați putea întreba ce știu eu despre fericire la numai cei 19 ani ai mei. Ei bine, nimic, și totuși știu totul.

Vă voi spune ce înseamnă fericirea pentru mine.

Fericirea este poate cel mai simplu sentiment. Cu toții îl identificăm ușor și este destul de greu de confundat, spre deosebire de iubire, care deseori poate fi amestecată cu obișnuința sau comoditatea. Cu fericirea, totul e clar. Este sinceră, se impune, poate domina celelalte emoții, dar are un defect mare: poate fi trucată de noi înșine spre a ascunde ceva ce ne lipsește. Iubim să fim fericiți, nu? Asta căutăm în viață, de fapt. Cel puțin, ăsta este scopul meu în ceea ce privește existența mea.

Asta înțeleg eu prin a trăi. Viață = fericire. Matematică.

Bineînțeles, toată lumea mai și plânge. E firesc. Toți avem momentele noastre de slăbiciune în care ne lăsăm pradă emoțiilor negative, dar asta nu înseamnă că nu suntem fericiți. De cele mai multe ori, asociem lacrimile cu ceva urât, cu sentimentul de tristețe sau dezamăgire, singurătate sau goliciune interioară, dar ați plâns vreodată de fericire?

Fericirea are atâtea modalități în care se poate manifesta, încât nu le cunoaștem pe toate. Probabil, are legătură cu tipul de fericire pe care-l simțim. Poate are legătură cu intensitatea emoției sau cu gradul de surprindere pe care îl avem atunci când fericirea dă buzna peste noi. Dar ne place să fim luați cu asalt de fericire. Și atunci putem ori să zâmbim, ori să sărim în sus (n-ați văzut pe nimeni în scaun cu rotile sărind de bucurie? Înseamnă că nu m-ați întâlnit pe mine) sau chiar să plângem. Cred că ăsta este tipul meu preferat de plâns. Este… magic.

Fericirea e o stare care își poate întinde tentaculele asupra întregii noastre existențe. O putem lăsa să ne acapareze cu totul, pentru că ne aduce doar beneficii. Putem fi fericiți din orice!

Pentru mine, fericirea înseamnă prieteni, familie, cafea, o cană cu lapte și cacao, o zi cu soare, o furtună zgomotoasă de vară, mersul prin ploaie, o carte bună, visuri împlinite, dormitul până la prânz, valurile mării, pastele cu mult parmezan, unicornii. Mai pe scurt, tot ceea ce fac este fericire.

Bad day ≠ unhappy life

Cu toții avem zile proaste, dar ține de noi să le schimbăm fața și să ne găsim ceva ce ne scoate din acea stare. Pentru mine, un episod din Friends este de ajuns când vine vorba de înveselire spontană.

Fericirea e banală, dar atât de necesară. Nu dorește nimic de la noi, nu ne răpește nimic. Nu fură de la noi. Nu cere de mâncare, pentru că, de fapt, ea e hrană pentru sufletul nostru. Ea ne descrie, ne influențează, ne schimbă. Ne iubește și ne facem și pe noi să iubim, atât pe ea, pe noi înșine, cât și pe cei din jurul nostru. Fericirea este dragoste, fericirea este bunătate.

Noi suntem fericire!

Pe tine ce te face fericit/ă?

#teoonwheels

Făcută din amintiri

Cunoști cu adevărat un om atunci când îi știi defectele, calitățile, dar mai ales trecutul. Acesta din urmă, chiar dacă nu vrem întotdeauna să-l băgăm în seamă, ne conturează concepțiile, principiile, uneori chiar și sentimentele și emoțiile. Fără trecut nu ar exista prezent, iar fără prezent nu am avea viitor. Istoria noastră spune multe despre noi, unde ne-am născut, cine sunt părinții noștri, ce școală am absolvit, ce-am realizat pe parcursul vieții. Lucruri relativ banale, dar care ne creează un profil, o identitate, și ne conferă unicitatea de care cu toții avem nevoie când vine vorba de individualizarea noastră în societate.

Dar amintirile… ele ce sunt și ce fac? Ne sunt prietene sau dușmani? Le datorăm ceva? Ne oferă ele nouă altceva?

Când ne gândim la conceptul de amintire, îl asociem imediat cu trecutul, corect? Am fost, am făcut, am văzut. Mod indicativ, timp perfect compus. Poate fi ceva „nesemnificativ” precum „Ieri am mâncat două banane„. Schimbă asta cu ceva percepția voastră față de mine? Da, ați aflat că îmi plac banalele. Practic, acum știți ceva în plus despre mine.

Unde vreau să ajung cu asta? Dacă amintirile înseamnă trecut, iar trecutul ne spune într-o oarecare măsură cine suntem, atunci cheia spre a descoperi o persoană cu adevărat este să o lăsăm să ne spună din memoriile ei.

Zilele trecute am primit pe pagina mea de Facebook o întrebare foarte, foarte interesantă. Trebuie să recunosc, m-a blocat la început. Nu m-am gândit niciodată la răspunsul ei. Din păcate pentru mine, am realizat că nu știu destul de multe lucruri despre mine dacă nu găsesc răspuns.

Întrebarea suna cam așa: Care sunt cele mai frumoase cinci amintiri ale tale?

Imediat ce am citit această întrebare, am început să răsfoiesc printre sertarele prăfuite ale mintii mele și mi-am dat seama că am multe amintiri frumoase și că nu știu dacă pot selecta exact top cinci the best experiences ever. Am ales să vă povestesc despre cele care au venit involuntar, rapid la suprafață și care m-au făcut să zâmbesc.

Ordinea este total aleatorie, pentru că mi-a fost imposibil să structurez un clasament.

Iulie 2018. Nu știu câți dintre voi ați reținut fotografia de mai jos din unul dintre articolele trecute.

Dacă nu o știți, e ok, dar dacă vă amintiți de ea probabil va întrebați ce e cu ea. După cum am mai spus, este făcută în drum spre majoratul unui coleg. Da, în drum spre!

Într-o zi, cu aproximativ o săptămână înainte de eveniment, unul dintre „animăluțele” pe care le vedeți mai sus a avut o idee… unică. A zis că trebuie să ne facem apariția la cel puțin un majorat îmbrăcate în pijamele. Nebună, nu? Dar de noi, restul, care am aprobat-o și n-am contrazis-o ce să mai spuneți?

Adevărul este că ne-a luat ceva timp să convingem dragonul roz că nu e nimic rău în a te plimba pe stradă așa. Până la urmă, lumea iubește să vadă lucruri diferite, de care nu dai în fiecare zi.

Și uitați așa, am ajuns eu să mă plimb prin Centru Vechi al capitalei îmbrăcată în urs koala, întorcând privirile absolut tuturor oamenilor pe lângă care treceam. Toți se uitau la noi și zâmbeau, iar copiii se opreau să facă poze cu noi. Era mai ceva ca la zoo.

De ce consider asta ca fiind una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele? Pentru că am făcut ceva unic, ceva la care nu m-aș fi gândit niciodată că voi ajunge să fac. Dar cele mai frumoase momente se nasc din cele mai nebunatice idei. Așa că dacă din întâmplare stăteați la terasa în acea zi și ați văzut trecând prin fața voastra cinci fete care dăduseră în mintea copiilor, să știți că eram eu și prietenele mele.

V-am spus vreodată că am un frate mai mic? Are aproape 16 ani și vă puteți da seama că am făcut o grămadă de prostioare când eram mici.

Una dintre ele s-a întâmplat în urma cu câțiva ani, nu-mi aduc aminte exact când. Pentru că ne aducem aminte momente, nu zile.

Era seară, să spunem pe la ora 20:00. Eram în dormitor și țin minte că ne apucasem noi de desenat. Ce anume, nu mai știu exact. Cert este că aveam un marker permanent și o coală de hârtie A4. Noi, ca niște copii care nu gândeau prea mult în perspectivă (deși eu eram sora mai mare și ar fi trebuit să-mi dau seama), nu am realizat că foia era destul de subțire și că dacă nu punem ceva sub ea, tot tușul se va imprima pe partea cealaltă.

Ce credeți că era sub coala de hârtie? Nimic, era pusă direct pe parchet. Și trasam noi linii, forme, litere. Și râdeam. Ne distram. Când, însă, ne-am terminat opera și am ridicat capodopera, ce să vezi?

Cerneala neagră a marker-ului se împrăștiase all over the floor.

Eu: „Ah, nu-i nimic! Dăm cu apă și se duce.”

Ia Luca (mai adăugăm și Adrian și obținem numele fratelui meu) un șervețel gasit prin cameră, îl udă puțin cu apă din sticla de la marginea paturilor suprapuse și începe să șteargă pata. Rezultat: o pată și mai mare.

Lasă că are sora mai mare o idee și mai bună: spirt. Dar cum să facem să luăm spirtul care era în baie fără să observe ai noștrii? AHA! Luca „avea nevoie” la toaletă. A luat cu el un alt șervețel și și-a jucat rolul perfect; a tras până și apa la WC.

Se întoarce în cameră și în sfârșit scăpăm de marker-ul de pe parchetul nostru. Problemă rezolvată? Eu nu prea cred…

Acum mirosea în toată camera a spirt. Dacă intra mama sau tata sigur își dădeau seama că făcusem ceva. Așa că ce s-a gândit Teo? Să dăm cu parfum. Parfumul, în dormitorul mamei. Mama, în dormitorul ei.

Trebuia să o scoatem pe mama de-acolo ca fratele meu să poată lua parfumul, să-l pulverizeze pe parchet și să-l ducă înapoi fără ca cineva să se prindă.

Aici intervin eu să-mi fac rolul. Am avut și eu nevoie la toaletă (da, știu că amândoi am avut aceeași diversiune, deloc original, dar pentru doi copii care se chinuiau să scape „cu viața” din această situație, eu zic ca ne-am descurcat bine). Am chemat-o pe mama să mă ajute. Partea dificilă era că baia e fix lângă dormitorul cu pricina. Am închis ușa băii și mă rugam ca Luca să nu facă zgomot.

A fost liniște până când s-a întors cu parfumul. A alergat și a alunecat pe gresia de pe hol, dând cu piciorul în tocul ușii de la camera părinților (parfumul nu l-a spart). Nu s-a oprit însă să plângă, pentru că știa că era diferență de câteva secunde până când urma să ajungă tata din sufragerie să vadă ce s-a întâmplat și l-ar fi prins cu sticla de parfum în mână. Așa că a pus sticluța la locul ei și a mințit spunând că a alergat prin casă pur și simplu (avea obiceiul ăsta, deci a ținut).

Partea urâtă din această poveste este că Luca și-a fracturat degetul mic de la piciorul drept (practic, povestea asta a fost un ghid; Cum să-ți rupi degetul mic de la picior în trei pași simpli). Partea bună este că mama și tata nu au aflat nici până în ziua de azi cum a ajuns fratele meu cu degețelul în ghips. (Așa că, mami, tati, dacă citiți asta… Bună!)

Eu am scăpat teafără și nevătămată. Luca, sorry for you, but I love this memory.

Hai la Superman în peninsula Iberică! Spania! Cald, frumos, istorie, mâncare bună.

Vara trecută am călătorit pentru prima data cu avionul.

I’m in love with this picture!

Toată perioada petrecută acolo poate fi trecută pe lista amintirilor frumoase. Dar eu aș vrea să vă povestesc despre ziua în care am fost în cel mai mare parc de distracții pe care l-am văzut în viața mea: Parque Warner.

Este un fel de Disney Land, dar plin cu personaje Warner Bros. Este locul în care adulții se comportă mai rău decât copii și din care nu-ți vine să mai pleci.

Încă de la intrare, de când ni s-a dat harta parcului, ochii mei și ai familiei mele s-au aruncat pe Superman, însă am hotărât să o luăm pas cu pas, să nu ratăm nimic. Ne-am oprit prima oară la un mini rollercoaster oranj (o să vedeți de ce îi spun mini) care nu avea decât o buclă și era diferit prin faptul că ajungeai de unde plecai cu spatele. Nu foarte wow.

Dar bineînțeles că mama și sora ei nu m-au lăsat să mă dau în el, era, citez, „prea periculos. Lasă că ne dăm în Superman de 2 ori”.

Am trecut peste faza cu rollercoaster-ul oranj când am mers imediat după la o bătaia cu apă din care am iesit fleașcă din cap până în picioare. Și nu exagerez. Puteai să storci apă din hainele mele.

După ce ne-am uscat cât de cât, am zis să mergem la Superman.

Ca să înțelegeți, acest Superman era de fapt un rollercoaster înalt de vreo 50 de metri, care cobora de acolo de sus cu o viteză de 100km/h, această cădere fiind urmată de nu știu câte răsuciri și bucle. Era unic în Europa prin faptul că nu există platformă sub picioarele celor ce îndrăznesc să se urce în el, membrele inferioare zburând la propriu prin aer. Practic, acest rollercoaster simula puterea lui Superman de a zbura deasupra orașului.

Partea nașpa e că noi am aflat toate aceste informații abia după ce am ajuns acasă. Sau, mai bine spus, le-am aflat pe pielea noastră.

Ne-am urcat în trenuleț. Eu, în primul rând. În fața mea, nimeni. Sub picioarele mele, nimic. Și începuse trenul să urce. Și urca. Și urca. Și tot urca. Și iar urca. Și urca și nu se mai oprea din urcat. Și atunci mi-am dat seama că e gravă situația și că mai bine m-ar fi lăsat mama să mă dau în rollercoaster-ul oranj.

„Cine m-a pus?”, vorbeam eu ce mine. Și tot urcam.

„Vreau să mă dau jos!” Urcam.

„O să mor!”, gândeam eu în urcare.

Și când în sfârșit nu mai urcam, ce era să facem? Să coborâm! Cum? În unghi de aproape 90°!

Următoarele 2 minute sunt blank în mintea mea. Știu doar că cerul era sub mine și pământul deasupra.

Când am ajuns la finish, știu că le-am strigat celor care porneau „Baftă!”. Păcat că erau spanioli și nu m-au înțeles.

Așa că mama, next time, ascultă-mă și lasă-mă să mă dau în ce vreau eu.

Back to high school memories! Despre această amintire, nu vă voi spune prea multe. De ce? Pentru că nici eu nu mai știu foarte multe din acea seară.

Iulie 2017. Costinești, Constanța. Eu și prietenii mei. Era a doua seară de când eram la mare și eram obosiți după ce pierdusem deja două nopți (una pe tren, cealaltă în club). Am hotărât ca seara aceea să o petrecem la vila unde eram cazați, neavând chef sau energia necesară pentru a face altceva.

Am cumpărat câte ceva și ne-am asezat în jurul unei mese de plastic în curte. Eram îmbrăcați în haine lejere, trening, blugi, hanorace. Nimeni nu bănuia că acea seară se va transforma în una dintre cele mai memorabile nopți.

Totul a început de la ideea cuiva de a juca Never have I ever. Iar apoi, totul s-a schimbat. Nu am auzit niciodată atâtea râsete la un loc. Nu cred că am râs mai mult ca în noaptea aia în toată viața mea (si eu râd mult).

De ce seara aia? De ce am ales acea noapte? Doar am mai râs de atâtea ori cu prietenii mei, nu? Ei bine, nu știu. Dar de cate ori mă întreabă cineva care sunt cele mai frumoase amintiri ale mele, mă gândesc inevitabil și la asta.

Nu am fotografii reprezentative pentru această amintire. Nu am nimic fizic care să mă lege de ea. Probabil de asta o prețuiesc așa de tare. Pentru că este a noastră și atât. Amintirile sunt lucruri personale, de aceea merită să le iubim, pentru că sunt numai ale noastre.

Pe asta o știți deja, dar nu m-am putut gândi la una care să o întreacă.

A 5-a, dar ultima amintire a mea este, de sigur, balul de absolvire de care v-am povestit în articolul trecut.

„Ce-a urmat, nu se poate descrie în cuvinte. Emoțiile nu se scriu sau nu se citesc. Ele se simt, și cred că toată lumea trebuie să se simtă cum am făcut-o eu în acele momente. Să-ți vezi prietenii plângând de fericire (și să încerci să nu plângi și tu odată cu ei), să fi privit de 500 de persoane, să te aplaude un liceu întreg, de la elevi la profesori, este ceva ce nu trăiești în fiecare zi.

Sunt clipe pe care nu mi le amintesc perfect, totul întâmplându-se extrem de repede, dar pe care știu că nu le voi uita niciodată! Pentru că îmi voi aminti mereu emoțiile acelea. Și ca să vă dați seamă ce încărcătura emoțională a fost, vă spun doar că am fluturi în stomac doar când scriu despre acele momente.”

Citește tot despre această amintire aici.

Aceasta sunt eu. Am lăsat aici o parte din mine. Am scris toate aceste lucruri să vă ajut să mă cunoașteți, pentru că, în mare parte, sunt făcută din amintiri.

Când credeam că le făcusem pe toate…

Wheelchair girls can be beautiful too!

Propoziția de mai sus este noul meu motto pe care îmi doresc să-l promovez și să fac cunoscută ideea că toată lumea se poate simți frumoasă. Da, eu așa mă simt și știu că dacă eu cred asta, nimeni nu mă poate contrazice. Nu consider că sunt narcisistă dacă spun și cred acest lucru. Este vorba de încrederea în sine, despre relația ta cu tine însuți. Aș vrea ca orice fata cu dizabilități să se simtă așa pentru că cine spune că nu e adevărat?

Mereu am crezut că frumusețea vine din interior. Eu știu când sunt frumoasă. Fiecare fată se simte așa, sau ar trebui să se simtă, în anumite momente, dacă nu, tot timpul. Fetelor, pe voi ce vă face să vă simțiți superbe?

Eu mă simt frumoasă când îmi dau cu ruj roșu sau negru pe buze. Atunci simt că nimeni și nimic nu mă poate opri.

Apropo de frumusețe. V-ați gândit vreodată că cineva în scaun cu rotile poate câștiga un concurs de Miss? Sincer, eu nu. Cel puțin, nu în ceea ce mă privește. Așa că lăsați-mă să vă povestesc despre una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele.

Balul de absolvire!

Trebuie să recunoașteți faptul că atunci când vă gândiți la bal, toți visați la o noapte de basm, cu prinți și prințese. O seară magică în care imposibilul poate deveni posibil. Și mai ales când ești fată, îți faci în cap tot felul de scenarii despre cum va arăta rochia ta, ce culori să combini sau oscilezi între păr strâns perfect și bucle jucăușe.

Știu cum este! Am trecut prin asta. Eram atât de stresată când mă gândeam la bal, încât, pentru două săptămâni, nu m-am putut concentra pe învățat. Chiar dacă știam că bacul avea să vină mai curând decât aș fi crezut, mă gândeam doar la acea noapte. Deja îmi imaginasem cum urma să arăt.

Rochie pe corp, nu tip prințesă, roz (în niciun caz albastră, detestam această culoare), cu părul prins în coadă, smokey eye și ruj deschis.

Așa voiam să îmi fac apariția la bal. Cum am ajuns să mă îmbrac, de fapt?

Ce ziceam mai sus de rochia perfectă? Nevermind. Uneori, viața te surprinde, nu?

Și încă n-aveți idee cât de mult!

Oricât mi-am imaginat cum avea să decurgă acea noapte, n-am fost niciodată nici măcar pe aproape…

Totul a început cu 24 de ore înainte. Ajunsesem acasă după ședința foto pentru albumele de sfârșit de liceu și eram extrem de obosită (oricât de mult mi-ar plăcea mie să mi se facă fotografii, e greu să pozezi ore înșir). Știam că a doua zi urma să fie una importantă și plină, gândiți-vă doar câte pregatiri trebuie să facă o fată înainte de un astfel de eveniment.

Stăteam pe telefon și dădeam scroll pe rețelele de socializare când primesc un mesaj de la colega și prietena mea, Bibi. Mă întreba, foarte relaxată, ce părere am despre concursul de Miss (știți voi, fiecare bal are nevoie de un Rege și o Regină). Inițial, credeam că vrea să știe dacă o voi susține pe ea și mi se părea ciudat, pentru că știa că aș fi strigat cât m-ar fi ținut plămânii „Hai, Bibi!”

Dar, bineînțeles că nu la asta se referea întrebarea ei și până să-mi dau seama ce se întâmplă și ce-mi spunea ea pe mesaje, am ajuns să citesc următoarea propoziție:

„Gata, nu mai ai ce să faci, te-am inscris la concurs!”

Hai, mai spuneți ceva, că eu n-am știut cum să reacționez…

Practic, mă băgase în gura leului și nici măcar nu fusesem cu totul de acord. Ideea e că toți ceilalți, inclusiv diriga, știau despre ce făcuse Bibi înaintea mea.

Îmi treceau tot felul de chestii prin cap. O să pară ciudat. O să fie penibil. Ce o să fac eu acolo? Nu pot face asta. M-am trezit eu să fiu Regină acum (dar nu eu, Bibi!)

Era ciudat. Adică ce să caut eu la un astfel de concurs? Chiar dacă știam că nimănui nu avea să i se pară ceva ieșit din comun, mie tot mi-era teamă de ceva, dar nu puteam spune de ce anume.

Deci, să recapitulăm. Eu urma să-mi reprezint clasa, alături de colegul meu Radu, la concursul de Miss și Mister al balului de absolvire CNIH Promoția 2019.

Super, nu?!

Aici mă uitam la cei din clasă, încercând să zâmbesc cât de frumos puteam eu.

După defilare și prezentarea fiecărei perechi, s-a dat start vot. S-a votat online, pe site-ul firmei care a organizat evenimentul, iar fiecare participant avea șansa să câștige la două categorii. Mai exact, erau trei categorii: Miss/Mister popularitate, unde putea să câștige oricine, și fetele și băieții, Regele Balului și Regina Balului. Votul a durat o oră, timp în care toată lumea și-a consumat bateria telefoanelor.

Credeți-mă că nici macar nu-mi mai amintesc totul. Știu doar că se întâmplau multe lucruri, mulți oameni umblând de colo până colo, lumini și flori, muzică. Era o atmosferă efervescentă. Nu era persoană care să nu danseze, nici măcar eu. Da, mă credeți sau nu, eu nu stau la masă niciodată. De ce aș sta? Nu e ca și cum mă dor picioarele de la purtat prea mult timp tocuri. Și da, port și tocuri. De fapt iubesc să fac asta. Mă simt mai frumoasă!

Iar pantofii mei de la bal erau superbi! Nu că mă laud, dar pur și simplu îi iubeam. Toc de 7 cm și atât de mult glitter, încât lăsam sclipici oriunde mergem. Vorba mea, #tooglamtogiveadamn, nu?

Să continuăm.

Pe lângă energia pozitivă din acea sală, era o emoție despre care nu puteai vorbi. Toată lumea aștepta momentul acela.

Pe la ora 2:00 dimineața, toată sală s-a oprit din dansat, mâncat sau facut poze pentru că venise clipa în care trebuia să aflăm cine câștigase. Mă simțeam ca la premiile Oscar, chiar dacă, bineînțeles, nu știu cum e să fie nominalizat la Oscar. Aveam emoții. Nu țineam neapărat să câștig, dar știam că prietenii mei asta își doreau și acest lucru m-a făcut și pe mine să vreau asta.

S-a început anunțarea câștigătorilor. Categoriile au fost în oridinea asta: Miss/Mister Popularitate, Regele Balului și la sfârsit Regina Balului. Practic, cea mai importantă la sfârșit. 🙂

Eu mă așteptam ca, în cel mai bun caz, să ies cea mai populară elevă a liceului. Asta nu s-a întâmplat. Prima categorie fusese deja luată. Urma Regele. Speram să câștige Radu, evident. Dar, din păcate, nici asta nu s-a întâmplat.

Pam-pam! Tensiunea creștea odată cu emoțiile tuturor pentru că urmă să se anunțe cine era Regina! Îi simțeam pe colegii mei strânși în jurul meu și încercăm să nu preiau prea mult din fluturașii lor din stomac pentru că deja mă luptam cu ai mei. Momentul acela a durat o veșnicie. Nu mai auzeam nimic. Nu mai vedeam nimic. Simțeam că, în cazul în care eram aleasă, nu câștigăm doar eu. Câștigăm toți, toată clasă, pentru că împărțeam toți aceleași emoții.

Nici măcar nu mi-am auzit tot numele strigat la microfon pentru că toți cei din jurul meu au început să sară în sus, să aplaude, dar mai ales să țipe de bucurie. Am țipat și eu, am sărit și eu. Erau cu toții atât de absorbiți de moment, încât uitaseră să mă ducă pe scenă să-mi ridic premiul.

Tot pe colegul de bancă te poți baza în astfel de momente.

Ce-a urmat, nu se poate descrie în cuvinte. Emoțiile nu se scriu sau nu se citesc. Ele se simt, și cred că toată lumea trebuie să se simtă cum am făcut-o eu în acele momente. Să-ți vezi prietenii plângând de fericire (și să încerci să nu plângi și tu odată cu ei), să fi privit de 500 de persoane, să te aplaude un liceu întreg, de la elevi la profesori, este ceva ce nu trăiești în fiecare zi.

Sunt clipe pe care nu mi le amintesc perfect, totul întâmplându-se extrem de repede, dar pe care știu că nu le voi uita niciodată! Pentru că îmi voi aminti mereu emoțiile acelea. Și ca să vă dați seamă ce încărcătura emoțională a fost, vă spun doar că am fluturi în stomac doar când scriu despre acele momente.

Nu credeam vreodată că am să fac asta, să particip la un concurs de Miss. Cele mai neașteptate lucruri devin cele mai frumoase experiențe. De aceea, este bine uneori să te lași purtat de viață și să vezi încotro te duce și ce planuri are pentru tine.

Iar pentru tot ce s-a întâmplat în seara aia, trebuie să-i mulțumesc lui Bibi, pentru că știu că, dacă nu ar fi fost ea atât de nebună, nu aș fi avut azi ce să vă povestesc și nu aș fi avut această amintire. Îmi aduc aminte ce mi-a spus înainte de defilare.

„E momentul tău, trebuie să strălucești! Nu te interesează cine se uită la tine sau nu! Zâmbești și ești frumoasă!”

Și credeți-mă, despre asta este totul! Nu doar despre concurs, nu doar despre seară aia. Momentul tău este oricând vrei tu! Momentul tau este acum! Strălucește!

Asta înseamnă frumusețe! Este sinonim cu încrederea în sine și i se potrivește oricui. Eu sunt frumoasă pentru că zâmbesc și nu cred că mă voi opri vreodată din a face asta.

Deci da, am fost Regina Balului!

Follow me on Instagram teoonwheels or on Facebook Teo on wheels.

Eu i-am acceptat pe ei, ei m-au acceptat pe mine

În urma primului meu articol pe blog, am primit extrem de multe mesaje prin care mi-ați arătat aprecierea și susținerea voastră pentru mine, iar pentru asta vă mulțumesc din suflet. Însă, printre aceste mesaje, am găsit și unele nu tocmai îmbucurătoare. Foarte multe persoane cu dizabilități sau mămici ale unor copii în scaunul cu rotile mi-au spus că ei nu au avut parte de un colectiv de oameni ca al meu, care să-i accepte, dar mai mult decât atât, să-i integreze. Așa că am decis să vă povestesc puțin despre cum am ajuns eu să fiu înconjurată de atâția prieteni și oameni dragi mie.

De când mă știu, mi-am dorit să fac tot ceea ce un copil tipic făcea, să mă joc, să mă dau în leagăne, să-mi fac prieteni. Niciodată nu m-am gândit că aș putea fi respinsă de societate din cauza dizabilității mele. Asta poate pentru că acasă mi s-a spus „Așa, nu mergi, și care e problema?” sau „Tu poți face orice!”, iar asta a dus la gândirea mea optimistă față de mine însămi. Voiam să merg în excursie cu colegii, mergeam în excursie. Am vrut să merg la concurs de șah, am mers la concurs de șah, chiar dacă eu nu știam să joc.

Întâi, m-am acceptat eu pe mine, apoi am așteptat ca restul să facă același lucru.

Sincer, consider că un prim pas spre integrare este să nu te excluzi singur datorită handicapului pe care, probabil, tu crezi că îl ai și îl accentuezi datorită temerilor tale interioare. Let it go! Cum am spus și în articolul trecut, toată lumea este normală, așa că nu trebuie să ne dăm singuri înapoi doar pentru că am putea crede că lumea ne respinge.

Eu în societate am început să-mi fac simțită prezența încă de la grădiniță, și plecând în minte cu gândul că îmi voi face mulți prieteni, am reușit să nu ies în evidență doar pentru că nu puteam să merg. Ceilalți copii au înțeles repede că eu nu sunt cu mult diferită față de ei, așa că au început să se joace cu mine. Copiii sunt mult mai inteligenți decât credem și nu au nevoie decât să înțeleagă ce se întâmplă cu noi, de aceea este important să le fie explicat tot ceea ce se petrece în jurul lor.

Același lucru s-a întâmplat și în clasa întâi. În primele zile de școală, colegii mei nu îndrăzneau să vorbească cu mine, și nu făceau asta din răutate, pur și simplu nu știau cum să se comporte în preajma mea. Este firesc, atâta timp cât nu s-au mai întâlnit cu astfel de situații, nu-i putem condamna pentru asta. Învățătoarea a observat acest lucru și într-o zi le-a vorbit despre mine, despre ce pot face și ce nu, despre cum sunt eu, despre faptul că pot să vorbească cu mine fără frică. Și ce credeți? În următoarea pauză, toată clasa era strânsă în jurul băncii mele! Așa a fost până în clasa a 8-a. Prietena mea cea mai bună mi-am făcut-o în clasa I și suntem prietene și în ziua de astăzi. Ne povestim absolut totul și o iubesc ca pe o soră.

Ea este Ale, my best friend

Apoi am ajuns la liceu. Colectiv nou, școală nouă, profesori noi. Totul schimbat. Scarry, nu? Nu chiar. Pentru că am fost deschisă.

Țin minte și acum întâlnirea bobocilor 2015, unde am mers însoțită de mama mea. Colegii mei știau că urmau să aibă printre ei o persoană în scaun cu rotile, de aceea am decis să merg la acea întâlnire, pentru ai face să vadă că mă pot integra ușor printre ei. Prima ora petrecută la masă cu viitorii mei colegi s-a lăsat doar cu priviri și cuvinte înghițite, pentru că nimeni nu îndrăznea să vorbească despre mine. Asta până când mama le-a spus că pot întreba orice despre mine și că nu mă deranjează să vorbesc despre „problema” mea, iar din acel moment toți au început să pună tot felul de întrebări. Pentru mine, era plăcut să-i văd atât de curioși, pentru că asta însemna că le pasă.

Această curiozitate a lor a ținut până prin clasa a 10-a, când deja au început să mă cunoască și au înțeles că se pot comporta cu mine așa cum se comportă ei intre ei.

Un alt „impediment” în clasa a 9-a în ceea ce privește integrarea mea a constat în faptul că mama trebuia să stea cu mine în timpul orelor pentru a-mi scrie lecțiile. Colegii mei o considerau „un intrus” și se gândeau că nu vor putea face nimic fără să afle părinții lor sau diriga. Era gândirea unor copii abia intrați la liceu, care doreau să se distreze. Ceea ce nu știau ei era că și mama dorea să se distreze cu ei. Așa că, ușor ușor, au realizat că mama, de fapt, îi acoperea când ei dădeau „de belele” și era mereu acolo să le dea sfaturi. Astfel, ea a devenit „mama de la școală” pentru mulți dintre colegii mei.

Toți ceilalți elevi din liceu mă salutau când ne intersectam pe coridoare. Vorbeau cum mine. Și toate astea s-au întâmplat de la sine, de parcă ne cunoșteam de foarte mult timp. Așa am ajuns una dintre cele mai populare eleve din liceu și, în clasa a 12-a la balul de absolvire, am ajuns Regina Balului (dar asta este o altă poveste pentru altă dată).

Din clasa a 10-a, totul s-a schimbat. Eram deja prieteni. A fost prima dată când le-a venit ideea să plecăm la mare în vacanța de vară, și vreau să vă spun că n-au plecat fără mine. Am plecat cu trenul, la ora 3:00 noaptea, cu destinația Costinești, Constanța. Pot spune doar că am râs în săptămâna aia, cât n-am râs toată viața mea. Restul, știți vorba aceea… ce se întâmplă la mare, rămâne la mare. 😉

Și am mers așa în fiecare vară, de atunci.

Iar în clasa a 12-a, au început majoratele, al meu fiind primul.

Apoi, eu am fost invitată la fiecare dintre zilele lor de naștere. Am ajuns să cresc și să mă maturizez alături de ei, acceptându-mă pe deplin.

Într-o zi, i-am întrebat de ce m-au integrat atât de bine, pentru că eram curioasă să văd perspectiva lor asupra mea. Mi-au spus că mă iubesc pentru că nu am încercat să fiu deasupra lor în rezultatele academice, în sensul că nu am vrut să demonstrez că eram mai deșteaptă sau să mă laud când, poate, înțelegeam lecția mai repede decât ei. Mi-au spus că m-au integrat pentru că am fost ca ei, dornică de aventură și de distracție. Și mi-au mai spus că au făcut toate astea pentru că i-am lăsat să mă cunoască cu totul; mi-au cunoscut atât personalitatea, cât și dizabilitatea, pentru că, până la urmă, și aceasta din urmă face parte din mine, din ceea ce sunt.

Au fost acolo pentru mine, iar eu am fost acolo pentru ei. Am știut întotdeauna să fiu o prietenă bună și asta mi-a adus și mie prieteni buni.

Așa că am câteva sfaturi din experiența proprie pentru toată lumea.

Dacă sunteți ca mine, lăsați lumea să vă vadă, vorbiți despre voi, arătați lumii că și voi puteți fi ca ei. Iubiți oamenii, iar oamenii vă vor iubi la rândul lor. Totul ține de voi să vă faceți plăcuți. Atitudinea voastră față de lume se va reflecta în atitudinea lumii față de voi.

Dacă sunteți ca prietenii mei și aveți în anturajul vostru pe cineva ca mine, încercați să cunoașteți persoana respectivă, duceți-vă și vorbiți cu ea, ajutați-o să se deschidă, să se simtă confortabil în pielea ei.

Toată lumea este la fel, doar că nu toți știm să comunicăm. Integrarea și acceptarea vine din ambele părți, atâta de la cei de afară, cât și de la cei în scaunul cu rotile, in egală măsură.

Eu așa am reusit și tot ce am scris mai sus am spus din experiența personală.

Pentru mai multe întrebări și sugestii de articole, mă puteți contacta pe contul meu de Instagram teoonwheels cu link-ul aici, sau pe noua mea pagină de Facebook Teo on wheels cu link-ul aici.