Eu i-am acceptat pe ei, ei m-au acceptat pe mine

În urma primului meu articol pe blog, am primit extrem de multe mesaje prin care mi-ați arătat aprecierea și susținerea voastră pentru mine, iar pentru asta vă mulțumesc din suflet. Însă, printre aceste mesaje, am găsit și unele nu tocmai îmbucurătoare. Foarte multe persoane cu dizabilități sau mămici ale unor copii în scaunul cu rotile mi-au spus că ei nu au avut parte de un colectiv de oameni ca al meu, care să-i accepte, dar mai mult decât atât, să-i integreze. Așa că am decis să vă povestesc puțin despre cum am ajuns eu să fiu înconjurată de atâția prieteni și oameni dragi mie.

De când mă știu, mi-am dorit să fac tot ceea ce un copil tipic făcea, să mă joc, să mă dau în leagăne, să-mi fac prieteni. Niciodată nu m-am gândit că aș putea fi respinsă de societate din cauza dizabilității mele. Asta poate pentru că acasă mi s-a spus „Așa, nu mergi, și care e problema?” sau „Tu poți face orice!”, iar asta a dus la gândirea mea optimistă față de mine însămi. Voiam să merg în excursie cu colegii, mergeam în excursie. Am vrut să merg la concurs de șah, am mers la concurs de șah, chiar dacă eu nu știam să joc.

Întâi, m-am acceptat eu pe mine, apoi am așteptat ca restul să facă același lucru.

Sincer, consider că un prim pas spre integrare este să nu te excluzi singur datorită handicapului pe care, probabil, tu crezi că îl ai și îl accentuezi datorită temerilor tale interioare. Let it go! Cum am spus și în articolul trecut, toată lumea este normală, așa că nu trebuie să ne dăm singuri înapoi doar pentru că am putea crede că lumea ne respinge.

Eu în societate am început să-mi fac simțită prezența încă de la grădiniță, și plecând în minte cu gândul că îmi voi face mulți prieteni, am reușit să nu ies în evidență doar pentru că nu puteam să merg. Ceilalți copii au înțeles repede că eu nu sunt cu mult diferită față de ei, așa că au început să se joace cu mine. Copiii sunt mult mai inteligenți decât credem și nu au nevoie decât să înțeleagă ce se întâmplă cu noi, de aceea este important să le fie explicat tot ceea ce se petrece în jurul lor.

Același lucru s-a întâmplat și în clasa întâi. În primele zile de școală, colegii mei nu îndrăzneau să vorbească cu mine, și nu făceau asta din răutate, pur și simplu nu știau cum să se comporte în preajma mea. Este firesc, atâta timp cât nu s-au mai întâlnit cu astfel de situații, nu-i putem condamna pentru asta. Învățătoarea a observat acest lucru și într-o zi le-a vorbit despre mine, despre ce pot face și ce nu, despre cum sunt eu, despre faptul că pot să vorbească cu mine fără frică. Și ce credeți? În următoarea pauză, toată clasa era strânsă în jurul băncii mele! Așa a fost până în clasa a 8-a. Prietena mea cea mai bună mi-am făcut-o în clasa I și suntem prietene și în ziua de astăzi. Ne povestim absolut totul și o iubesc ca pe o soră.

Ea este Ale, my best friend

Apoi am ajuns la liceu. Colectiv nou, școală nouă, profesori noi. Totul schimbat. Scarry, nu? Nu chiar. Pentru că am fost deschisă.

Țin minte și acum întâlnirea bobocilor 2015, unde am mers însoțită de mama mea. Colegii mei știau că urmau să aibă printre ei o persoană în scaun cu rotile, de aceea am decis să merg la acea întâlnire, pentru ai face să vadă că mă pot integra ușor printre ei. Prima ora petrecută la masă cu viitorii mei colegi s-a lăsat doar cu priviri și cuvinte înghițite, pentru că nimeni nu îndrăznea să vorbească despre mine. Asta până când mama le-a spus că pot întreba orice despre mine și că nu mă deranjează să vorbesc despre „problema” mea, iar din acel moment toți au început să pună tot felul de întrebări. Pentru mine, era plăcut să-i văd atât de curioși, pentru că asta însemna că le pasă.

Această curiozitate a lor a ținut până prin clasa a 10-a, când deja au început să mă cunoască și au înțeles că se pot comporta cu mine așa cum se comportă ei intre ei.

Un alt „impediment” în clasa a 9-a în ceea ce privește integrarea mea a constat în faptul că mama trebuia să stea cu mine în timpul orelor pentru a-mi scrie lecțiile. Colegii mei o considerau „un intrus” și se gândeau că nu vor putea face nimic fără să afle părinții lor sau diriga. Era gândirea unor copii abia intrați la liceu, care doreau să se distreze. Ceea ce nu știau ei era că și mama dorea să se distreze cu ei. Așa că, ușor ușor, au realizat că mama, de fapt, îi acoperea când ei dădeau „de belele” și era mereu acolo să le dea sfaturi. Astfel, ea a devenit „mama de la școală” pentru mulți dintre colegii mei.

Toți ceilalți elevi din liceu mă salutau când ne intersectam pe coridoare. Vorbeau cum mine. Și toate astea s-au întâmplat de la sine, de parcă ne cunoșteam de foarte mult timp. Așa am ajuns una dintre cele mai populare eleve din liceu și, în clasa a 12-a la balul de absolvire, am ajuns Regina Balului (dar asta este o altă poveste pentru altă dată).

Din clasa a 10-a, totul s-a schimbat. Eram deja prieteni. A fost prima dată când le-a venit ideea să plecăm la mare în vacanța de vară, și vreau să vă spun că n-au plecat fără mine. Am plecat cu trenul, la ora 3:00 noaptea, cu destinația Costinești, Constanța. Pot spune doar că am râs în săptămâna aia, cât n-am râs toată viața mea. Restul, știți vorba aceea… ce se întâmplă la mare, rămâne la mare. 😉

Și am mers așa în fiecare vară, de atunci.

Iar în clasa a 12-a, au început majoratele, al meu fiind primul.

Apoi, eu am fost invitată la fiecare dintre zilele lor de naștere. Am ajuns să cresc și să mă maturizez alături de ei, acceptându-mă pe deplin.

Într-o zi, i-am întrebat de ce m-au integrat atât de bine, pentru că eram curioasă să văd perspectiva lor asupra mea. Mi-au spus că mă iubesc pentru că nu am încercat să fiu deasupra lor în rezultatele academice, în sensul că nu am vrut să demonstrez că eram mai deșteaptă sau să mă laud când, poate, înțelegeam lecția mai repede decât ei. Mi-au spus că m-au integrat pentru că am fost ca ei, dornică de aventură și de distracție. Și mi-au mai spus că au făcut toate astea pentru că i-am lăsat să mă cunoască cu totul; mi-au cunoscut atât personalitatea, cât și dizabilitatea, pentru că, până la urmă, și aceasta din urmă face parte din mine, din ceea ce sunt.

Au fost acolo pentru mine, iar eu am fost acolo pentru ei. Am știut întotdeauna să fiu o prietenă bună și asta mi-a adus și mie prieteni buni.

Așa că am câteva sfaturi din experiența proprie pentru toată lumea.

Dacă sunteți ca mine, lăsați lumea să vă vadă, vorbiți despre voi, arătați lumii că și voi puteți fi ca ei. Iubiți oamenii, iar oamenii vă vor iubi la rândul lor. Totul ține de voi să vă faceți plăcuți. Atitudinea voastră față de lume se va reflecta în atitudinea lumii față de voi.

Dacă sunteți ca prietenii mei și aveți în anturajul vostru pe cineva ca mine, încercați să cunoașteți persoana respectivă, duceți-vă și vorbiți cu ea, ajutați-o să se deschidă, să se simtă confortabil în pielea ei.

Toată lumea este la fel, doar că nu toți știm să comunicăm. Integrarea și acceptarea vine din ambele părți, atâta de la cei de afară, cât și de la cei în scaunul cu rotile, in egală măsură.

Eu așa am reusit și tot ce am scris mai sus am spus din experiența personală.

Pentru mai multe întrebări și sugestii de articole, mă puteți contacta pe contul meu de Instagram teoonwheels cu link-ul aici, sau pe noua mea pagină de Facebook Teo on wheels cu link-ul aici.

Mă numesc Maria Teodora Dumitru, am 19 ani și mi s-a spus că nu pot!

De-a lungul timpului, s-au scris multe povești ce au rămas în inimile atâtor oameni și care au putut fi citite ani la rândul. Multe dintre ele au fost pură ficțiune, altele inspirate din viața reală, dar toate scrise de suflete pentru alte suflete. Dar, totuși, există povești nespuse, povești timide, ale căror naratori se tem să le expună din dorința de a nu ieși în evidență. Ele există. Fiecare dintre noi trăiește câte o aventură, indiferent că alegem să o spunem sau o ținem doar pentru noi.

Eu am ales să o spun pe a mea. Nu e vreun basm cu prinți și prințese, dar e a mea, iar asta o face unică.

M-am născut în urma cu 19 ani, într-o zi de martie târziu, când ghioceii erau deja ieșiți. Aș fi vrut să spun că-mi amintesc acea zi, dar evident, eram mult prea mică pentru a ști că am apărut pe această lume. Și după cum mi-am propus, încă de când eram un embrion, am vrut să fiu un copil special și nu tocmai cuminte, ca urmare, nașterea mea a fost una cu peripeții. Am ieșit cu cordonul ombilical în jurul gâtului și am primit scorul apgar 3 (adică am rămas repetentă la naștere). Bineînțeles, că asta a avut repercusiuni asupra viitorului meu, așa că, la vârsta de un an, am fost diagnosticată cu paralizie cerebrală și tetrapareză spastică.

Deci da, sunt o persoană cu dizabilități locomotorii. Cu alte cuvinte, merg pe patru roți. 😉

Au urmat ani și ani de recuperare. Kinetoterapia era tot ce știam să fac. Așa am crescut și așa am evoluat, astfel încât acum reușesc să merg susținută și chiar să fac câțiva pași de una singură.

Pe lângă tratament, mama m-a învățat să fiu un copil normal. After all, chiar eram normală, doar că în loc să-mi folosesc picioarele pentru a merge, eu foloseam roțile. Am mers la grădinița normală, de stat, împreună cu toți ceilalți copii și mă jucam cot la cot cu ei, fără să se observe vreo diferență intre mine și ei. M-am dezvoltat normal din punct de vedere social și emoțional. Așa am ajuns la vârsta de 7 ani, când toți părinții își dau copiii la școală. Era o nouă etapă pentru mine, iar eu eram încântată că, în sfârșit, eram destul de mare pentru a merge la școală. Însă, de aici au început să apară oamenii care, cum să spun eu, nu vedeau dincolo de scaunul cu rotile, iar eu, copilă fiind, am înteles că îmi va fi dificil să mă integrez într-o societate care are mai multe dizabilități decât mine.

Mamei mele îi fusese recomandată o anume învățătoare care se presupunea că are răbdare cu copiii. O învățătoare bună, cum fiecare părinte isi dorește pentru copilul său. Însă, s-a dovedit că nu era destul de pregătită pentru un copil ca mine. M-a refuzat pe motiv că nu stie cum să mă noteze dacă nu pot să scriu. De parcă, pentru a învăța ai nevoie neapărat de un pix și o hârtie.

Pentru mine, a fost destul de dificil acel moment, pentru că nu era ceva ce depindea de mine. Am plâns. Să descurajezi un copil de o vârsta așa de fragedă…

Dar, știți vorba aceea, tot răul spre bine, pentru că așa am ajuns la o altă școală, cu o învățătoare pe care era imposibil să nu o iubești și care a făcut tot posibilul să mă integreze printre copii. Și a reușit. Îmi făcusem prieteni, făceam parte dintr-un grup, cu care aveam să-mi petrec următorii opt ani din viață. A găsit o soluție în ceea ce privea faptul că eu nu puteam scrie: m-a îndemnat să folosesc calculatorul. Astfel, în loc de caietele dictando obișnuite, eu aveam dosare de plastic cu temele mele scrise de mine în Word. Și a știut să mă noteze, chiar dacă nu foloseam pixul; răspunsurile mele din timpul orelor și faptul că, la teste, dumneaei scria ceea ce eu îi dictam i-au fost de-ajuns să îmi poată trece calificativele în catalog.

Aceste metode le-am aplicat și în anii de școală gimnazială, iar toți profesorii și colegii mei erau obișnuiți.

În general, nu am avut parte de discriminări din parte profesorilor, chiar dacă mama trebuia mereu să le explice suplinitorilor ce pot eu să fac și ce nu, cum fusesem evaluată până atunci și că, până la urmă, sunt un copil perfect normal. Asta pentru că noi, ca sistem, nu suntem încă pregătiți pentru astfel de cazuri.

Totul bine și frumos, până în clasa a 7-a, când profa noastră de engleză plecase și o alta a venit să îi ia locul. Ce pot spune despre „doamna” respectivă? Că avea o mentalitate destul de învechită? Că nu vedea decât scaunul cu rotile când se uita la mine? Că nu putea înțelege ce caută o persoană cu dizabilități într-o clasa de copii normali? (Nu prea imi place sintagma „copii normali”, pentru că de fapt nu putem defini normalitatea după niște criterii impuse de noi, oamenii. Tot ceea ce există pe lumea asta este normal și firesc.) Sau pur și simplu nu o interesa să își faca datoria de dascăl? Nu știu cum să numesc comportamentul ei, doar că nu consider că ceea ce a făcut ea este normal (apropo de normalitate) pentru orice persoană.

Recunosc, atunci când am ceva emoții, vorbesc puțin mai greu și mă blochez. Până la urmă, toata lumea face asta în anumite momente, doar că la mine acest trac este mai accentuat din motive evidente. Însă, dacă ai răbdare cu mine și mă ajuti să depășesc acel prag critic, crede-mă că înțelegi perfect ce spun. Ei bine, această femeie despre care vă povestesc, nu a făcut acest lucru și mi-a pus o etichetă. Mi-a spus să stau în banca mea, că îmi dă 5-ul ca să trec clasa (în condițiile în care mediile mele nu erau sub 9). Mai mult de cât atât, a început să mă jignească, imitându-mi bâlbâiala și spunându-mi că sunt urâtă când plâng. Really? Cum pot fi unii oameni atât de… nici nu cred că există un cuvânt pentru a descrie astfel de ființe.

Mi-a spus că nu mă poate înțelege ce spun, devenind, astfel, prima persoană care nu face asta. Aș numi asta rea voință, pentru că altceva nu știu ce ar putea fi.

S-a rezolvat destul de repede, școala dând-o afară.

Am ajuns în clasa a 8-a. Sfârșitul unei etape, începutul alteia. A urmat Evaluarea Națională. Am susținut acest examen la fel cum făceam la testele de la școală. S-a organizat o comisie specială, formată din trei profesori de o alta specialitate față de cea la care susțineam proba, doi dintre ei au fost supraveghetori, iar cel de al treilea scria pe foia de examen ceea ce eu îi dictam. Am obținut media de intrare la liceu 9,77 și am ales Colegiul Național „Iulia Hasdeu”, clasa de mate-info bilingv engleză (aviz amatorilor, am luat examenul de competențe lingvistice, chiar dacă „profa” de engleză, doamna din paragraful anterior, mi-a spus că nu mă poate înțelege nimeni vorbind engleză) și nu am regretat o clipă această alegere. Acum, după ce am terminat liceul, pot spune că ultimii patru ani au reprezentat cea mai frumoasă perioadă a vieții mele, pentru că m-am dezvoltat din toate punctele de vedere.

Profesorii m-au tratat ca pe toți ceilalți (când meritam 4, îmi dădeau 4, când eram de 10, imi dădeau 10), au știut exact cum să se comporte cu mine, pentru că eu nu voiam altceva, decât să fiu o adolescentă obișnuită. Mi-am făcut prieteni care au devenit a doua mea familie (făceam tot ceea ce făceau ei, am mers la petreceri împreună, ne-am distrat la mare, la munte, ieșeam împreună, râdeam, plângeam, pierdeam nopțile, am trecut împreună prin toate dramele de liceu). Am făcut tot ceea ce fac liceenii obișnuiți. În acest mediu, am învățat că nu e nimic rău în a fi diferit. Am prins încredere în mine, iar acum știu că nu eu am o problemă, ci oamenii care nu mă văd pe mine pentru cine sunt.

Am avut mereu note mari pe parcursul anilor de liceu. Am luat examenul de Cambridge, am o diplomă care atestă faptul că am nivelul C1 la limba engleză. Am luat 198/210 de puncte la proba de speaking, chiar dacă „nimeni nu mă înțelege ce spun”. Media mea de bac este 9,13. Am terminat 12 clase și am realizat atâtea lucruri fără să scriu.

Deci, hai să facem cunoștiință.

Mă numesc Maria Teodora Dumitru, am 19 ani și mi s-a spus că nu pot!

Și, totuși, am reușit!

Îmi puteți spune Teo sau Maria, îmi plac dulciurile la nebunie, băutura mea preferată este laptele, nu pot alege între pizza, paste, sarmele și pește, ador fluturii, iar ceea ce fac cel mai des este să râd. Îmi place să fiu mereu în pas cu moda, să am aplicat un make-up fresh care să-mi scoată in evidență trăsăturile, să arăt bine tot timpul. Ador să fac poze, iar cei apropiați mie știu acest fapt (ups!). Motto-ul meu este „Nimic nu este întâmplător!” și îmi place să trăiesc viața la maxim.

Am dat la facultate, cum orice absolvent de liceu face. Am ales să dau la medicină, pentru că asta simt că trebuie să fac, asta îmi place, mă pasionează anatomia. Am dat la această facultate în ciuda faptului că mi s-a spus că nu pot practica aceasta meserie, dar, dacă nu v-ati dat seamă până acum, sunt încăpățânată de fel, așa că am ales să-mi urmez pasiunea. Nu am intrat anul acesta. Asta e! Credeți că voi renunța?

Niciodată!

Pentru că așa sunt eu! Știu că pot reuși!

Ceea ce vreau eu să spun este că nimeni și nimic pe lumea asta nu ne poate spune ce putem face și ce nu. Doar noi înșine ne putem stabili propriile limite, iar eu nu le-am găsit încă pe ale mele.

Ideea este să nu renunțăm, pentru că asta nu este o soluție.

Dacă eu am reușit, toată lumea poate!