Făcută din amintiri

Cunoști cu adevărat un om atunci când îi știi defectele, calitățile, dar mai ales trecutul. Acesta din urmă, chiar dacă nu vrem întotdeauna să-l băgăm în seamă, ne conturează concepțiile, principiile, uneori chiar și sentimentele și emoțiile. Fără trecut nu ar exista prezent, iar fără prezent nu am avea viitor. Istoria noastră spune multe despre noi, unde ne-am născut, cine sunt părinții noștri, ce școală am absolvit, ce-am realizat pe parcursul vieții. Lucruri relativ banale, dar care ne creează un profil, o identitate, și ne conferă unicitatea de care cu toții avem nevoie când vine vorba de individualizarea noastră în societate.

Dar amintirile… ele ce sunt și ce fac? Ne sunt prietene sau dușmani? Le datorăm ceva? Ne oferă ele nouă altceva?

Când ne gândim la conceptul de amintire, îl asociem imediat cu trecutul, corect? Am fost, am făcut, am văzut. Mod indicativ, timp perfect compus. Poate fi ceva „nesemnificativ” precum „Ieri am mâncat două banane„. Schimbă asta cu ceva percepția voastră față de mine? Da, ați aflat că îmi plac banalele. Practic, acum știți ceva în plus despre mine.

Unde vreau să ajung cu asta? Dacă amintirile înseamnă trecut, iar trecutul ne spune într-o oarecare măsură cine suntem, atunci cheia spre a descoperi o persoană cu adevărat este să o lăsăm să ne spună din memoriile ei.

Zilele trecute am primit pe pagina mea de Facebook o întrebare foarte, foarte interesantă. Trebuie să recunosc, m-a blocat la început. Nu m-am gândit niciodată la răspunsul ei. Din păcate pentru mine, am realizat că nu știu destul de multe lucruri despre mine dacă nu găsesc răspuns.

Întrebarea suna cam așa: Care sunt cele mai frumoase cinci amintiri ale tale?

Imediat ce am citit această întrebare, am început să răsfoiesc printre sertarele prăfuite ale mintii mele și mi-am dat seama că am multe amintiri frumoase și că nu știu dacă pot selecta exact top cinci the best experiences ever. Am ales să vă povestesc despre cele care au venit involuntar, rapid la suprafață și care m-au făcut să zâmbesc.

Ordinea este total aleatorie, pentru că mi-a fost imposibil să structurez un clasament.

Iulie 2018. Nu știu câți dintre voi ați reținut fotografia de mai jos din unul dintre articolele trecute.

Dacă nu o știți, e ok, dar dacă vă amintiți de ea probabil va întrebați ce e cu ea. După cum am mai spus, este făcută în drum spre majoratul unui coleg. Da, în drum spre!

Într-o zi, cu aproximativ o săptămână înainte de eveniment, unul dintre „animăluțele” pe care le vedeți mai sus a avut o idee… unică. A zis că trebuie să ne facem apariția la cel puțin un majorat îmbrăcate în pijamele. Nebună, nu? Dar de noi, restul, care am aprobat-o și n-am contrazis-o ce să mai spuneți?

Adevărul este că ne-a luat ceva timp să convingem dragonul roz că nu e nimic rău în a te plimba pe stradă așa. Până la urmă, lumea iubește să vadă lucruri diferite, de care nu dai în fiecare zi.

Și uitați așa, am ajuns eu să mă plimb prin Centru Vechi al capitalei îmbrăcată în urs koala, întorcând privirile absolut tuturor oamenilor pe lângă care treceam. Toți se uitau la noi și zâmbeau, iar copiii se opreau să facă poze cu noi. Era mai ceva ca la zoo.

De ce consider asta ca fiind una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele? Pentru că am făcut ceva unic, ceva la care nu m-aș fi gândit niciodată că voi ajunge să fac. Dar cele mai frumoase momente se nasc din cele mai nebunatice idei. Așa că dacă din întâmplare stăteați la terasa în acea zi și ați văzut trecând prin fața voastra cinci fete care dăduseră în mintea copiilor, să știți că eram eu și prietenele mele.

V-am spus vreodată că am un frate mai mic? Are aproape 16 ani și vă puteți da seama că am făcut o grămadă de prostioare când eram mici.

Una dintre ele s-a întâmplat în urma cu câțiva ani, nu-mi aduc aminte exact când. Pentru că ne aducem aminte momente, nu zile.

Era seară, să spunem pe la ora 20:00. Eram în dormitor și țin minte că ne apucasem noi de desenat. Ce anume, nu mai știu exact. Cert este că aveam un marker permanent și o coală de hârtie A4. Noi, ca niște copii care nu gândeau prea mult în perspectivă (deși eu eram sora mai mare și ar fi trebuit să-mi dau seama), nu am realizat că foia era destul de subțire și că dacă nu punem ceva sub ea, tot tușul se va imprima pe partea cealaltă.

Ce credeți că era sub coala de hârtie? Nimic, era pusă direct pe parchet. Și trasam noi linii, forme, litere. Și râdeam. Ne distram. Când, însă, ne-am terminat opera și am ridicat capodopera, ce să vezi?

Cerneala neagră a marker-ului se împrăștiase all over the floor.

Eu: „Ah, nu-i nimic! Dăm cu apă și se duce.”

Ia Luca (mai adăugăm și Adrian și obținem numele fratelui meu) un șervețel gasit prin cameră, îl udă puțin cu apă din sticla de la marginea paturilor suprapuse și începe să șteargă pata. Rezultat: o pată și mai mare.

Lasă că are sora mai mare o idee și mai bună: spirt. Dar cum să facem să luăm spirtul care era în baie fără să observe ai noștrii? AHA! Luca „avea nevoie” la toaletă. A luat cu el un alt șervețel și și-a jucat rolul perfect; a tras până și apa la WC.

Se întoarce în cameră și în sfârșit scăpăm de marker-ul de pe parchetul nostru. Problemă rezolvată? Eu nu prea cred…

Acum mirosea în toată camera a spirt. Dacă intra mama sau tata sigur își dădeau seama că făcusem ceva. Așa că ce s-a gândit Teo? Să dăm cu parfum. Parfumul, în dormitorul mamei. Mama, în dormitorul ei.

Trebuia să o scoatem pe mama de-acolo ca fratele meu să poată lua parfumul, să-l pulverizeze pe parchet și să-l ducă înapoi fără ca cineva să se prindă.

Aici intervin eu să-mi fac rolul. Am avut și eu nevoie la toaletă (da, știu că amândoi am avut aceeași diversiune, deloc original, dar pentru doi copii care se chinuiau să scape „cu viața” din această situație, eu zic ca ne-am descurcat bine). Am chemat-o pe mama să mă ajute. Partea dificilă era că baia e fix lângă dormitorul cu pricina. Am închis ușa băii și mă rugam ca Luca să nu facă zgomot.

A fost liniște până când s-a întors cu parfumul. A alergat și a alunecat pe gresia de pe hol, dând cu piciorul în tocul ușii de la camera părinților (parfumul nu l-a spart). Nu s-a oprit însă să plângă, pentru că știa că era diferență de câteva secunde până când urma să ajungă tata din sufragerie să vadă ce s-a întâmplat și l-ar fi prins cu sticla de parfum în mână. Așa că a pus sticluța la locul ei și a mințit spunând că a alergat prin casă pur și simplu (avea obiceiul ăsta, deci a ținut).

Partea urâtă din această poveste este că Luca și-a fracturat degetul mic de la piciorul drept (practic, povestea asta a fost un ghid; Cum să-ți rupi degetul mic de la picior în trei pași simpli). Partea bună este că mama și tata nu au aflat nici până în ziua de azi cum a ajuns fratele meu cu degețelul în ghips. (Așa că, mami, tati, dacă citiți asta… Bună!)

Eu am scăpat teafără și nevătămată. Luca, sorry for you, but I love this memory.

Hai la Superman în peninsula Iberică! Spania! Cald, frumos, istorie, mâncare bună.

Vara trecută am călătorit pentru prima data cu avionul.

I’m in love with this picture!

Toată perioada petrecută acolo poate fi trecută pe lista amintirilor frumoase. Dar eu aș vrea să vă povestesc despre ziua în care am fost în cel mai mare parc de distracții pe care l-am văzut în viața mea: Parque Warner.

Este un fel de Disney Land, dar plin cu personaje Warner Bros. Este locul în care adulții se comportă mai rău decât copii și din care nu-ți vine să mai pleci.

Încă de la intrare, de când ni s-a dat harta parcului, ochii mei și ai familiei mele s-au aruncat pe Superman, însă am hotărât să o luăm pas cu pas, să nu ratăm nimic. Ne-am oprit prima oară la un mini rollercoaster oranj (o să vedeți de ce îi spun mini) care nu avea decât o buclă și era diferit prin faptul că ajungeai de unde plecai cu spatele. Nu foarte wow.

Dar bineînțeles că mama și sora ei nu m-au lăsat să mă dau în el, era, citez, „prea periculos. Lasă că ne dăm în Superman de 2 ori”.

Am trecut peste faza cu rollercoaster-ul oranj când am mers imediat după la o bătaia cu apă din care am iesit fleașcă din cap până în picioare. Și nu exagerez. Puteai să storci apă din hainele mele.

După ce ne-am uscat cât de cât, am zis să mergem la Superman.

Ca să înțelegeți, acest Superman era de fapt un rollercoaster înalt de vreo 50 de metri, care cobora de acolo de sus cu o viteză de 100km/h, această cădere fiind urmată de nu știu câte răsuciri și bucle. Era unic în Europa prin faptul că nu există platformă sub picioarele celor ce îndrăznesc să se urce în el, membrele inferioare zburând la propriu prin aer. Practic, acest rollercoaster simula puterea lui Superman de a zbura deasupra orașului.

Partea nașpa e că noi am aflat toate aceste informații abia după ce am ajuns acasă. Sau, mai bine spus, le-am aflat pe pielea noastră.

Ne-am urcat în trenuleț. Eu, în primul rând. În fața mea, nimeni. Sub picioarele mele, nimic. Și începuse trenul să urce. Și urca. Și urca. Și tot urca. Și iar urca. Și urca și nu se mai oprea din urcat. Și atunci mi-am dat seama că e gravă situația și că mai bine m-ar fi lăsat mama să mă dau în rollercoaster-ul oranj.

„Cine m-a pus?”, vorbeam eu ce mine. Și tot urcam.

„Vreau să mă dau jos!” Urcam.

„O să mor!”, gândeam eu în urcare.

Și când în sfârșit nu mai urcam, ce era să facem? Să coborâm! Cum? În unghi de aproape 90°!

Următoarele 2 minute sunt blank în mintea mea. Știu doar că cerul era sub mine și pământul deasupra.

Când am ajuns la finish, știu că le-am strigat celor care porneau „Baftă!”. Păcat că erau spanioli și nu m-au înțeles.

Așa că mama, next time, ascultă-mă și lasă-mă să mă dau în ce vreau eu.

Back to high school memories! Despre această amintire, nu vă voi spune prea multe. De ce? Pentru că nici eu nu mai știu foarte multe din acea seară.

Iulie 2017. Costinești, Constanța. Eu și prietenii mei. Era a doua seară de când eram la mare și eram obosiți după ce pierdusem deja două nopți (una pe tren, cealaltă în club). Am hotărât ca seara aceea să o petrecem la vila unde eram cazați, neavând chef sau energia necesară pentru a face altceva.

Am cumpărat câte ceva și ne-am asezat în jurul unei mese de plastic în curte. Eram îmbrăcați în haine lejere, trening, blugi, hanorace. Nimeni nu bănuia că acea seară se va transforma în una dintre cele mai memorabile nopți.

Totul a început de la ideea cuiva de a juca Never have I ever. Iar apoi, totul s-a schimbat. Nu am auzit niciodată atâtea râsete la un loc. Nu cred că am râs mai mult ca în noaptea aia în toată viața mea (si eu râd mult).

De ce seara aia? De ce am ales acea noapte? Doar am mai râs de atâtea ori cu prietenii mei, nu? Ei bine, nu știu. Dar de cate ori mă întreabă cineva care sunt cele mai frumoase amintiri ale mele, mă gândesc inevitabil și la asta.

Nu am fotografii reprezentative pentru această amintire. Nu am nimic fizic care să mă lege de ea. Probabil de asta o prețuiesc așa de tare. Pentru că este a noastră și atât. Amintirile sunt lucruri personale, de aceea merită să le iubim, pentru că sunt numai ale noastre.

Pe asta o știți deja, dar nu m-am putut gândi la una care să o întreacă.

A 5-a, dar ultima amintire a mea este, de sigur, balul de absolvire de care v-am povestit în articolul trecut.

„Ce-a urmat, nu se poate descrie în cuvinte. Emoțiile nu se scriu sau nu se citesc. Ele se simt, și cred că toată lumea trebuie să se simtă cum am făcut-o eu în acele momente. Să-ți vezi prietenii plângând de fericire (și să încerci să nu plângi și tu odată cu ei), să fi privit de 500 de persoane, să te aplaude un liceu întreg, de la elevi la profesori, este ceva ce nu trăiești în fiecare zi.

Sunt clipe pe care nu mi le amintesc perfect, totul întâmplându-se extrem de repede, dar pe care știu că nu le voi uita niciodată! Pentru că îmi voi aminti mereu emoțiile acelea. Și ca să vă dați seamă ce încărcătura emoțională a fost, vă spun doar că am fluturi în stomac doar când scriu despre acele momente.”

Citește tot despre această amintire aici.

Aceasta sunt eu. Am lăsat aici o parte din mine. Am scris toate aceste lucruri să vă ajut să mă cunoașteți, pentru că, în mare parte, sunt făcută din amintiri.

Când credeam că le făcusem pe toate…

Wheelchair girls can be beautiful too!

Propoziția de mai sus este noul meu motto pe care îmi doresc să-l promovez și să fac cunoscută ideea că toată lumea se poate simți frumoasă. Da, eu așa mă simt și știu că dacă eu cred asta, nimeni nu mă poate contrazice. Nu consider că sunt narcisistă dacă spun și cred acest lucru. Este vorba de încrederea în sine, despre relația ta cu tine însuți. Aș vrea ca orice fata cu dizabilități să se simtă așa pentru că cine spune că nu e adevărat?

Mereu am crezut că frumusețea vine din interior. Eu știu când sunt frumoasă. Fiecare fată se simte așa, sau ar trebui să se simtă, în anumite momente, dacă nu, tot timpul. Fetelor, pe voi ce vă face să vă simțiți superbe?

Eu mă simt frumoasă când îmi dau cu ruj roșu sau negru pe buze. Atunci simt că nimeni și nimic nu mă poate opri.

Apropo de frumusețe. V-ați gândit vreodată că cineva în scaun cu rotile poate câștiga un concurs de Miss? Sincer, eu nu. Cel puțin, nu în ceea ce mă privește. Așa că lăsați-mă să vă povestesc despre una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele.

Balul de absolvire!

Trebuie să recunoașteți faptul că atunci când vă gândiți la bal, toți visați la o noapte de basm, cu prinți și prințese. O seară magică în care imposibilul poate deveni posibil. Și mai ales când ești fată, îți faci în cap tot felul de scenarii despre cum va arăta rochia ta, ce culori să combini sau oscilezi între păr strâns perfect și bucle jucăușe.

Știu cum este! Am trecut prin asta. Eram atât de stresată când mă gândeam la bal, încât, pentru două săptămâni, nu m-am putut concentra pe învățat. Chiar dacă știam că bacul avea să vină mai curând decât aș fi crezut, mă gândeam doar la acea noapte. Deja îmi imaginasem cum urma să arăt.

Rochie pe corp, nu tip prințesă, roz (în niciun caz albastră, detestam această culoare), cu părul prins în coadă, smokey eye și ruj deschis.

Așa voiam să îmi fac apariția la bal. Cum am ajuns să mă îmbrac, de fapt?

Ce ziceam mai sus de rochia perfectă? Nevermind. Uneori, viața te surprinde, nu?

Și încă n-aveți idee cât de mult!

Oricât mi-am imaginat cum avea să decurgă acea noapte, n-am fost niciodată nici măcar pe aproape…

Totul a început cu 24 de ore înainte. Ajunsesem acasă după ședința foto pentru albumele de sfârșit de liceu și eram extrem de obosită (oricât de mult mi-ar plăcea mie să mi se facă fotografii, e greu să pozezi ore înșir). Știam că a doua zi urma să fie una importantă și plină, gândiți-vă doar câte pregatiri trebuie să facă o fată înainte de un astfel de eveniment.

Stăteam pe telefon și dădeam scroll pe rețelele de socializare când primesc un mesaj de la colega și prietena mea, Bibi. Mă întreba, foarte relaxată, ce părere am despre concursul de Miss (știți voi, fiecare bal are nevoie de un Rege și o Regină). Inițial, credeam că vrea să știe dacă o voi susține pe ea și mi se părea ciudat, pentru că știa că aș fi strigat cât m-ar fi ținut plămânii „Hai, Bibi!”

Dar, bineînțeles că nu la asta se referea întrebarea ei și până să-mi dau seama ce se întâmplă și ce-mi spunea ea pe mesaje, am ajuns să citesc următoarea propoziție:

„Gata, nu mai ai ce să faci, te-am inscris la concurs!”

Hai, mai spuneți ceva, că eu n-am știut cum să reacționez…

Practic, mă băgase în gura leului și nici măcar nu fusesem cu totul de acord. Ideea e că toți ceilalți, inclusiv diriga, știau despre ce făcuse Bibi înaintea mea.

Îmi treceau tot felul de chestii prin cap. O să pară ciudat. O să fie penibil. Ce o să fac eu acolo? Nu pot face asta. M-am trezit eu să fiu Regină acum (dar nu eu, Bibi!)

Era ciudat. Adică ce să caut eu la un astfel de concurs? Chiar dacă știam că nimănui nu avea să i se pară ceva ieșit din comun, mie tot mi-era teamă de ceva, dar nu puteam spune de ce anume.

Deci, să recapitulăm. Eu urma să-mi reprezint clasa, alături de colegul meu Radu, la concursul de Miss și Mister al balului de absolvire CNIH Promoția 2019.

Super, nu?!

Aici mă uitam la cei din clasă, încercând să zâmbesc cât de frumos puteam eu.

După defilare și prezentarea fiecărei perechi, s-a dat start vot. S-a votat online, pe site-ul firmei care a organizat evenimentul, iar fiecare participant avea șansa să câștige la două categorii. Mai exact, erau trei categorii: Miss/Mister popularitate, unde putea să câștige oricine, și fetele și băieții, Regele Balului și Regina Balului. Votul a durat o oră, timp în care toată lumea și-a consumat bateria telefoanelor.

Credeți-mă că nici macar nu-mi mai amintesc totul. Știu doar că se întâmplau multe lucruri, mulți oameni umblând de colo până colo, lumini și flori, muzică. Era o atmosferă efervescentă. Nu era persoană care să nu danseze, nici măcar eu. Da, mă credeți sau nu, eu nu stau la masă niciodată. De ce aș sta? Nu e ca și cum mă dor picioarele de la purtat prea mult timp tocuri. Și da, port și tocuri. De fapt iubesc să fac asta. Mă simt mai frumoasă!

Iar pantofii mei de la bal erau superbi! Nu că mă laud, dar pur și simplu îi iubeam. Toc de 7 cm și atât de mult glitter, încât lăsam sclipici oriunde mergem. Vorba mea, #tooglamtogiveadamn, nu?

Să continuăm.

Pe lângă energia pozitivă din acea sală, era o emoție despre care nu puteai vorbi. Toată lumea aștepta momentul acela.

Pe la ora 2:00 dimineața, toată sală s-a oprit din dansat, mâncat sau facut poze pentru că venise clipa în care trebuia să aflăm cine câștigase. Mă simțeam ca la premiile Oscar, chiar dacă, bineînțeles, nu știu cum e să fie nominalizat la Oscar. Aveam emoții. Nu țineam neapărat să câștig, dar știam că prietenii mei asta își doreau și acest lucru m-a făcut și pe mine să vreau asta.

S-a început anunțarea câștigătorilor. Categoriile au fost în oridinea asta: Miss/Mister Popularitate, Regele Balului și la sfârsit Regina Balului. Practic, cea mai importantă la sfârșit. 🙂

Eu mă așteptam ca, în cel mai bun caz, să ies cea mai populară elevă a liceului. Asta nu s-a întâmplat. Prima categorie fusese deja luată. Urma Regele. Speram să câștige Radu, evident. Dar, din păcate, nici asta nu s-a întâmplat.

Pam-pam! Tensiunea creștea odată cu emoțiile tuturor pentru că urmă să se anunțe cine era Regina! Îi simțeam pe colegii mei strânși în jurul meu și încercăm să nu preiau prea mult din fluturașii lor din stomac pentru că deja mă luptam cu ai mei. Momentul acela a durat o veșnicie. Nu mai auzeam nimic. Nu mai vedeam nimic. Simțeam că, în cazul în care eram aleasă, nu câștigăm doar eu. Câștigăm toți, toată clasă, pentru că împărțeam toți aceleași emoții.

Nici măcar nu mi-am auzit tot numele strigat la microfon pentru că toți cei din jurul meu au început să sară în sus, să aplaude, dar mai ales să țipe de bucurie. Am țipat și eu, am sărit și eu. Erau cu toții atât de absorbiți de moment, încât uitaseră să mă ducă pe scenă să-mi ridic premiul.

Tot pe colegul de bancă te poți baza în astfel de momente.

Ce-a urmat, nu se poate descrie în cuvinte. Emoțiile nu se scriu sau nu se citesc. Ele se simt, și cred că toată lumea trebuie să se simtă cum am făcut-o eu în acele momente. Să-ți vezi prietenii plângând de fericire (și să încerci să nu plângi și tu odată cu ei), să fi privit de 500 de persoane, să te aplaude un liceu întreg, de la elevi la profesori, este ceva ce nu trăiești în fiecare zi.

Sunt clipe pe care nu mi le amintesc perfect, totul întâmplându-se extrem de repede, dar pe care știu că nu le voi uita niciodată! Pentru că îmi voi aminti mereu emoțiile acelea. Și ca să vă dați seamă ce încărcătura emoțională a fost, vă spun doar că am fluturi în stomac doar când scriu despre acele momente.

Nu credeam vreodată că am să fac asta, să particip la un concurs de Miss. Cele mai neașteptate lucruri devin cele mai frumoase experiențe. De aceea, este bine uneori să te lași purtat de viață și să vezi încotro te duce și ce planuri are pentru tine.

Iar pentru tot ce s-a întâmplat în seara aia, trebuie să-i mulțumesc lui Bibi, pentru că știu că, dacă nu ar fi fost ea atât de nebună, nu aș fi avut azi ce să vă povestesc și nu aș fi avut această amintire. Îmi aduc aminte ce mi-a spus înainte de defilare.

„E momentul tău, trebuie să strălucești! Nu te interesează cine se uită la tine sau nu! Zâmbești și ești frumoasă!”

Și credeți-mă, despre asta este totul! Nu doar despre concurs, nu doar despre seară aia. Momentul tău este oricând vrei tu! Momentul tau este acum! Strălucește!

Asta înseamnă frumusețe! Este sinonim cu încrederea în sine și i se potrivește oricui. Eu sunt frumoasă pentru că zâmbesc și nu cred că mă voi opri vreodată din a face asta.

Deci da, am fost Regina Balului!

Follow me on Instagram teoonwheels or on Facebook Teo on wheels.

Eu i-am acceptat pe ei, ei m-au acceptat pe mine

În urma primului meu articol pe blog, am primit extrem de multe mesaje prin care mi-ați arătat aprecierea și susținerea voastră pentru mine, iar pentru asta vă mulțumesc din suflet. Însă, printre aceste mesaje, am găsit și unele nu tocmai îmbucurătoare. Foarte multe persoane cu dizabilități sau mămici ale unor copii în scaunul cu rotile mi-au spus că ei nu au avut parte de un colectiv de oameni ca al meu, care să-i accepte, dar mai mult decât atât, să-i integreze. Așa că am decis să vă povestesc puțin despre cum am ajuns eu să fiu înconjurată de atâția prieteni și oameni dragi mie.

De când mă știu, mi-am dorit să fac tot ceea ce un copil tipic făcea, să mă joc, să mă dau în leagăne, să-mi fac prieteni. Niciodată nu m-am gândit că aș putea fi respinsă de societate din cauza dizabilității mele. Asta poate pentru că acasă mi s-a spus „Așa, nu mergi, și care e problema?” sau „Tu poți face orice!”, iar asta a dus la gândirea mea optimistă față de mine însămi. Voiam să merg în excursie cu colegii, mergeam în excursie. Am vrut să merg la concurs de șah, am mers la concurs de șah, chiar dacă eu nu știam să joc.

Întâi, m-am acceptat eu pe mine, apoi am așteptat ca restul să facă același lucru.

Sincer, consider că un prim pas spre integrare este să nu te excluzi singur datorită handicapului pe care, probabil, tu crezi că îl ai și îl accentuezi datorită temerilor tale interioare. Let it go! Cum am spus și în articolul trecut, toată lumea este normală, așa că nu trebuie să ne dăm singuri înapoi doar pentru că am putea crede că lumea ne respinge.

Eu în societate am început să-mi fac simțită prezența încă de la grădiniță, și plecând în minte cu gândul că îmi voi face mulți prieteni, am reușit să nu ies în evidență doar pentru că nu puteam să merg. Ceilalți copii au înțeles repede că eu nu sunt cu mult diferită față de ei, așa că au început să se joace cu mine. Copiii sunt mult mai inteligenți decât credem și nu au nevoie decât să înțeleagă ce se întâmplă cu noi, de aceea este important să le fie explicat tot ceea ce se petrece în jurul lor.

Același lucru s-a întâmplat și în clasa întâi. În primele zile de școală, colegii mei nu îndrăzneau să vorbească cu mine, și nu făceau asta din răutate, pur și simplu nu știau cum să se comporte în preajma mea. Este firesc, atâta timp cât nu s-au mai întâlnit cu astfel de situații, nu-i putem condamna pentru asta. Învățătoarea a observat acest lucru și într-o zi le-a vorbit despre mine, despre ce pot face și ce nu, despre cum sunt eu, despre faptul că pot să vorbească cu mine fără frică. Și ce credeți? În următoarea pauză, toată clasa era strânsă în jurul băncii mele! Așa a fost până în clasa a 8-a. Prietena mea cea mai bună mi-am făcut-o în clasa I și suntem prietene și în ziua de astăzi. Ne povestim absolut totul și o iubesc ca pe o soră.

Ea este Ale, my best friend

Apoi am ajuns la liceu. Colectiv nou, școală nouă, profesori noi. Totul schimbat. Scarry, nu? Nu chiar. Pentru că am fost deschisă.

Țin minte și acum întâlnirea bobocilor 2015, unde am mers însoțită de mama mea. Colegii mei știau că urmau să aibă printre ei o persoană în scaun cu rotile, de aceea am decis să merg la acea întâlnire, pentru ai face să vadă că mă pot integra ușor printre ei. Prima ora petrecută la masă cu viitorii mei colegi s-a lăsat doar cu priviri și cuvinte înghițite, pentru că nimeni nu îndrăznea să vorbească despre mine. Asta până când mama le-a spus că pot întreba orice despre mine și că nu mă deranjează să vorbesc despre „problema” mea, iar din acel moment toți au început să pună tot felul de întrebări. Pentru mine, era plăcut să-i văd atât de curioși, pentru că asta însemna că le pasă.

Această curiozitate a lor a ținut până prin clasa a 10-a, când deja au început să mă cunoască și au înțeles că se pot comporta cu mine așa cum se comportă ei intre ei.

Un alt „impediment” în clasa a 9-a în ceea ce privește integrarea mea a constat în faptul că mama trebuia să stea cu mine în timpul orelor pentru a-mi scrie lecțiile. Colegii mei o considerau „un intrus” și se gândeau că nu vor putea face nimic fără să afle părinții lor sau diriga. Era gândirea unor copii abia intrați la liceu, care doreau să se distreze. Ceea ce nu știau ei era că și mama dorea să se distreze cu ei. Așa că, ușor ușor, au realizat că mama, de fapt, îi acoperea când ei dădeau „de belele” și era mereu acolo să le dea sfaturi. Astfel, ea a devenit „mama de la școală” pentru mulți dintre colegii mei.

Toți ceilalți elevi din liceu mă salutau când ne intersectam pe coridoare. Vorbeau cum mine. Și toate astea s-au întâmplat de la sine, de parcă ne cunoșteam de foarte mult timp. Așa am ajuns una dintre cele mai populare eleve din liceu și, în clasa a 12-a la balul de absolvire, am ajuns Regina Balului (dar asta este o altă poveste pentru altă dată).

Din clasa a 10-a, totul s-a schimbat. Eram deja prieteni. A fost prima dată când le-a venit ideea să plecăm la mare în vacanța de vară, și vreau să vă spun că n-au plecat fără mine. Am plecat cu trenul, la ora 3:00 noaptea, cu destinația Costinești, Constanța. Pot spune doar că am râs în săptămâna aia, cât n-am râs toată viața mea. Restul, știți vorba aceea… ce se întâmplă la mare, rămâne la mare. 😉

Și am mers așa în fiecare vară, de atunci.

Iar în clasa a 12-a, au început majoratele, al meu fiind primul.

Apoi, eu am fost invitată la fiecare dintre zilele lor de naștere. Am ajuns să cresc și să mă maturizez alături de ei, acceptându-mă pe deplin.

Într-o zi, i-am întrebat de ce m-au integrat atât de bine, pentru că eram curioasă să văd perspectiva lor asupra mea. Mi-au spus că mă iubesc pentru că nu am încercat să fiu deasupra lor în rezultatele academice, în sensul că nu am vrut să demonstrez că eram mai deșteaptă sau să mă laud când, poate, înțelegeam lecția mai repede decât ei. Mi-au spus că m-au integrat pentru că am fost ca ei, dornică de aventură și de distracție. Și mi-au mai spus că au făcut toate astea pentru că i-am lăsat să mă cunoască cu totul; mi-au cunoscut atât personalitatea, cât și dizabilitatea, pentru că, până la urmă, și aceasta din urmă face parte din mine, din ceea ce sunt.

Au fost acolo pentru mine, iar eu am fost acolo pentru ei. Am știut întotdeauna să fiu o prietenă bună și asta mi-a adus și mie prieteni buni.

Așa că am câteva sfaturi din experiența proprie pentru toată lumea.

Dacă sunteți ca mine, lăsați lumea să vă vadă, vorbiți despre voi, arătați lumii că și voi puteți fi ca ei. Iubiți oamenii, iar oamenii vă vor iubi la rândul lor. Totul ține de voi să vă faceți plăcuți. Atitudinea voastră față de lume se va reflecta în atitudinea lumii față de voi.

Dacă sunteți ca prietenii mei și aveți în anturajul vostru pe cineva ca mine, încercați să cunoașteți persoana respectivă, duceți-vă și vorbiți cu ea, ajutați-o să se deschidă, să se simtă confortabil în pielea ei.

Toată lumea este la fel, doar că nu toți știm să comunicăm. Integrarea și acceptarea vine din ambele părți, atâta de la cei de afară, cât și de la cei în scaunul cu rotile, in egală măsură.

Eu așa am reusit și tot ce am scris mai sus am spus din experiența personală.

Pentru mai multe întrebări și sugestii de articole, mă puteți contacta pe contul meu de Instagram teoonwheels cu link-ul aici, sau pe noua mea pagină de Facebook Teo on wheels cu link-ul aici.

Mă numesc Maria Teodora Dumitru, am 19 ani și mi s-a spus că nu pot!

De-a lungul timpului, s-au scris multe povești ce au rămas în inimile atâtor oameni și care au putut fi citite ani la rândul. Multe dintre ele au fost pură ficțiune, altele inspirate din viața reală, dar toate scrise de suflete pentru alte suflete. Dar, totuși, există povești nespuse, povești timide, ale căror naratori se tem să le expună din dorința de a nu ieși în evidență. Ele există. Fiecare dintre noi trăiește câte o aventură, indiferent că alegem să o spunem sau o ținem doar pentru noi.

Eu am ales să o spun pe a mea. Nu e vreun basm cu prinți și prințese, dar e a mea, iar asta o face unică.

M-am născut în urma cu 19 ani, într-o zi de martie târziu, când ghioceii erau deja ieșiți. Aș fi vrut să spun că-mi amintesc acea zi, dar evident, eram mult prea mică pentru a ști că am apărut pe această lume. Și după cum mi-am propus, încă de când eram un embrion, am vrut să fiu un copil special și nu tocmai cuminte, ca urmare, nașterea mea a fost una cu peripeții. Am ieșit cu cordonul ombilical în jurul gâtului și am primit scorul apgar 3 (adică am rămas repetentă la naștere). Bineînțeles, că asta a avut repercusiuni asupra viitorului meu, așa că, la vârsta de un an, am fost diagnosticată cu paralizie cerebrală și tetrapareză spastică.

Deci da, sunt o persoană cu dizabilități locomotorii. Cu alte cuvinte, merg pe patru roți. 😉

Au urmat ani și ani de recuperare. Kinetoterapia era tot ce știam să fac. Așa am crescut și așa am evoluat, astfel încât acum reușesc să merg susținută și chiar să fac câțiva pași de una singură.

Pe lângă tratament, mama m-a învățat să fiu un copil normal. After all, chiar eram normală, doar că în loc să-mi folosesc picioarele pentru a merge, eu foloseam roțile. Am mers la grădinița normală, de stat, împreună cu toți ceilalți copii și mă jucam cot la cot cu ei, fără să se observe vreo diferență intre mine și ei. M-am dezvoltat normal din punct de vedere social și emoțional. Așa am ajuns la vârsta de 7 ani, când toți părinții își dau copiii la școală. Era o nouă etapă pentru mine, iar eu eram încântată că, în sfârșit, eram destul de mare pentru a merge la școală. Însă, de aici au început să apară oamenii care, cum să spun eu, nu vedeau dincolo de scaunul cu rotile, iar eu, copilă fiind, am înteles că îmi va fi dificil să mă integrez într-o societate care are mai multe dizabilități decât mine.

Mamei mele îi fusese recomandată o anume învățătoare care se presupunea că are răbdare cu copiii. O învățătoare bună, cum fiecare părinte isi dorește pentru copilul său. Însă, s-a dovedit că nu era destul de pregătită pentru un copil ca mine. M-a refuzat pe motiv că nu stie cum să mă noteze dacă nu pot să scriu. De parcă, pentru a învăța ai nevoie neapărat de un pix și o hârtie.

Pentru mine, a fost destul de dificil acel moment, pentru că nu era ceva ce depindea de mine. Am plâns. Să descurajezi un copil de o vârsta așa de fragedă…

Dar, știți vorba aceea, tot răul spre bine, pentru că așa am ajuns la o altă școală, cu o învățătoare pe care era imposibil să nu o iubești și care a făcut tot posibilul să mă integreze printre copii. Și a reușit. Îmi făcusem prieteni, făceam parte dintr-un grup, cu care aveam să-mi petrec următorii opt ani din viață. A găsit o soluție în ceea ce privea faptul că eu nu puteam scrie: m-a îndemnat să folosesc calculatorul. Astfel, în loc de caietele dictando obișnuite, eu aveam dosare de plastic cu temele mele scrise de mine în Word. Și a știut să mă noteze, chiar dacă nu foloseam pixul; răspunsurile mele din timpul orelor și faptul că, la teste, dumneaei scria ceea ce eu îi dictam i-au fost de-ajuns să îmi poată trece calificativele în catalog.

Aceste metode le-am aplicat și în anii de școală gimnazială, iar toți profesorii și colegii mei erau obișnuiți.

În general, nu am avut parte de discriminări din parte profesorilor, chiar dacă mama trebuia mereu să le explice suplinitorilor ce pot eu să fac și ce nu, cum fusesem evaluată până atunci și că, până la urmă, sunt un copil perfect normal. Asta pentru că noi, ca sistem, nu suntem încă pregătiți pentru astfel de cazuri.

Totul bine și frumos, până în clasa a 7-a, când profa noastră de engleză plecase și o alta a venit să îi ia locul. Ce pot spune despre „doamna” respectivă? Că avea o mentalitate destul de învechită? Că nu vedea decât scaunul cu rotile când se uita la mine? Că nu putea înțelege ce caută o persoană cu dizabilități într-o clasa de copii normali? (Nu prea imi place sintagma „copii normali”, pentru că de fapt nu putem defini normalitatea după niște criterii impuse de noi, oamenii. Tot ceea ce există pe lumea asta este normal și firesc.) Sau pur și simplu nu o interesa să își faca datoria de dascăl? Nu știu cum să numesc comportamentul ei, doar că nu consider că ceea ce a făcut ea este normal (apropo de normalitate) pentru orice persoană.

Recunosc, atunci când am ceva emoții, vorbesc puțin mai greu și mă blochez. Până la urmă, toata lumea face asta în anumite momente, doar că la mine acest trac este mai accentuat din motive evidente. Însă, dacă ai răbdare cu mine și mă ajuti să depășesc acel prag critic, crede-mă că înțelegi perfect ce spun. Ei bine, această femeie despre care vă povestesc, nu a făcut acest lucru și mi-a pus o etichetă. Mi-a spus să stau în banca mea, că îmi dă 5-ul ca să trec clasa (în condițiile în care mediile mele nu erau sub 9). Mai mult de cât atât, a început să mă jignească, imitându-mi bâlbâiala și spunându-mi că sunt urâtă când plâng. Really? Cum pot fi unii oameni atât de… nici nu cred că există un cuvânt pentru a descrie astfel de ființe.

Mi-a spus că nu mă poate înțelege ce spun, devenind, astfel, prima persoană care nu face asta. Aș numi asta rea voință, pentru că altceva nu știu ce ar putea fi.

S-a rezolvat destul de repede, școala dând-o afară.

Am ajuns în clasa a 8-a. Sfârșitul unei etape, începutul alteia. A urmat Evaluarea Națională. Am susținut acest examen la fel cum făceam la testele de la școală. S-a organizat o comisie specială, formată din trei profesori de o alta specialitate față de cea la care susțineam proba, doi dintre ei au fost supraveghetori, iar cel de al treilea scria pe foia de examen ceea ce eu îi dictam. Am obținut media de intrare la liceu 9,77 și am ales Colegiul Național „Iulia Hasdeu”, clasa de mate-info bilingv engleză (aviz amatorilor, am luat examenul de competențe lingvistice, chiar dacă „profa” de engleză, doamna din paragraful anterior, mi-a spus că nu mă poate înțelege nimeni vorbind engleză) și nu am regretat o clipă această alegere. Acum, după ce am terminat liceul, pot spune că ultimii patru ani au reprezentat cea mai frumoasă perioadă a vieții mele, pentru că m-am dezvoltat din toate punctele de vedere.

Profesorii m-au tratat ca pe toți ceilalți (când meritam 4, îmi dădeau 4, când eram de 10, imi dădeau 10), au știut exact cum să se comporte cu mine, pentru că eu nu voiam altceva, decât să fiu o adolescentă obișnuită. Mi-am făcut prieteni care au devenit a doua mea familie (făceam tot ceea ce făceau ei, am mers la petreceri împreună, ne-am distrat la mare, la munte, ieșeam împreună, râdeam, plângeam, pierdeam nopțile, am trecut împreună prin toate dramele de liceu). Am făcut tot ceea ce fac liceenii obișnuiți. În acest mediu, am învățat că nu e nimic rău în a fi diferit. Am prins încredere în mine, iar acum știu că nu eu am o problemă, ci oamenii care nu mă văd pe mine pentru cine sunt.

Am avut mereu note mari pe parcursul anilor de liceu. Am luat examenul de Cambridge, am o diplomă care atestă faptul că am nivelul C1 la limba engleză. Am luat 198/210 de puncte la proba de speaking, chiar dacă „nimeni nu mă înțelege ce spun”. Media mea de bac este 9,13. Am terminat 12 clase și am realizat atâtea lucruri fără să scriu.

Deci, hai să facem cunoștiință.

Mă numesc Maria Teodora Dumitru, am 19 ani și mi s-a spus că nu pot!

Și, totuși, am reușit!

Îmi puteți spune Teo sau Maria, îmi plac dulciurile la nebunie, băutura mea preferată este laptele, nu pot alege între pizza, paste, sarmele și pește, ador fluturii, iar ceea ce fac cel mai des este să râd. Îmi place să fiu mereu în pas cu moda, să am aplicat un make-up fresh care să-mi scoată in evidență trăsăturile, să arăt bine tot timpul. Ador să fac poze, iar cei apropiați mie știu acest fapt (ups!). Motto-ul meu este „Nimic nu este întâmplător!” și îmi place să trăiesc viața la maxim.

Am dat la facultate, cum orice absolvent de liceu face. Am ales să dau la medicină, pentru că asta simt că trebuie să fac, asta îmi place, mă pasionează anatomia. Am dat la această facultate în ciuda faptului că mi s-a spus că nu pot practica aceasta meserie, dar, dacă nu v-ati dat seamă până acum, sunt încăpățânată de fel, așa că am ales să-mi urmez pasiunea. Nu am intrat anul acesta. Asta e! Credeți că voi renunța?

Niciodată!

Pentru că așa sunt eu! Știu că pot reuși!

Ceea ce vreau eu să spun este că nimeni și nimic pe lumea asta nu ne poate spune ce putem face și ce nu. Doar noi înșine ne putem stabili propriile limite, iar eu nu le-am găsit încă pe ale mele.

Ideea este să nu renunțăm, pentru că asta nu este o soluție.

Dacă eu am reușit, toată lumea poate!