Cum am ajuns STUDENTĂ LA MEDICINĂ

Am auzit povești despre persoane care au știut încă de când erau copii ce voiau să ajungă când urmau să fie mari. Mă fascinează cum unii își descoperă drumul în viață de la o vârstă atât de fragedă. Eu voiam să fiu artistă, să plec în turnee și să am fani peste tot în lume. Un fel Hannah Montana, ca să vă faceți o idee despre ce era în capul meu atunci. Destul de basic pentru o fetiță de patru-cinci ani; care moțată nu vrea să fie cântăreață?

Crescând (și realizând că sunt afonă), am început să cochetez cu diferite idei despre viitoarea mea meserie. Prima dintre ele, și vorbesc despre cele cât de cât serioase, a fost jurnalismul. Era destul de convenabil, ușor de practicat pentru cineva care poate scrie doar pe laptop. Alte argumente pro nu am. Mi se părea mie că suna destul de convenabil. Nici nu înțelegeam prea bine ce însemna alegerea meseriei.

Apoi, în clasa a 7-a, ceva incredibil mi s-a întâmplat. (Evident că a fost ’incredibil’ doar pentru mine, pentru că acest fapt li se întâmplă tuturor copiilor care merg la școală și nu pentru toți este atât de minunat) În orarul meu a apărut ora de anatomie. Nu știu de ce, nu știu cum, nu știu dacă și profa sau modul ei de predare a avut de a face cu asta, dar m-am îndrăgostit iremediabil!! Eram efectiv fascinată de tot ce însemna sistemul nervos (și această ”obsesie” nu a dispărut nici în ziua de astăzi). Simpla idee despre cum fiecare neuron transmite mai departe impulsul nervos mă lasă cu gura căscată. Eram (sunt) uimită de cum fiecare celulă din corpul nostru știe exact ce are de făcut.

Așa a apărut gândul!! Ce-ar fi să dau la medicină? Iar acela a fost momentul în care, pentru prima dată în viață, am simțit că asta trebuie să fac. E greu să explic acest sentiment. Nu are logică, știu, dar poate rațiunea acestui lucru constă chiar în lipsa argumentului.

Gândul acesta a fost prezent până în momentul în care am început sa aud constant în jurul meu întrebarea cu ton de superioritate și arogant pe alocuri „Dar cum vei face tu medicina dacă nu-ți folosești mâinile?”. De parcă toți medicii ar fi chirurgi. La vârsta respectivă, lăsam gurile rele să mă influențeze. Așa, am abandonat ideea de a deveni doctor.

Însă, învârtindu-mă în cercuri și căutând ceea ce nu trebuia să găsesc, am ajuns tot la medicină. Și medicină a rămas până când nu am intrat la Carol Davila și dincolo de media mea prea mică din anul următor pentru Complutense. În ambele cazuri, nu a depins totul de mine.

Întrebare: Este mai rapid să scrii singur sau să dictezi cuiva?

Dacă ai ales a doua variantă, ai picat examenul. Încă din clasa întâi, am fost învățată să dictez fiecare răspuns la fiecare test. Am dictat eseuri de 500 de cuvinte la Bac, simboluri matematice și denumiri de hormoni. Însă întotdeauna am avut timp suplimentar, pentru că nu este la fel de ușor ca atunci când îți scrii singur ideile pe foaie. Întotdeauna, mai puțin la admiterea la Davila. Nu am avut nici mai mult, nici mai puțin ca ceilalți concurenți. Dar, privind în urmă, cred că nu degeaba a fost să fie așa. Păi mai eram eu admisă la Complu acum?

A doua încercare a fost altfel. Deja aplicasem la Madrid. Și sunt sigură că știți faptul că eu am învățat spaniola în trei luni, singură – fără profesor. Poate am luat eu examenul de limbă, însă pentru a-mi crește media de admitere trebuia să dau alte examene. Sistemul spaniol este diferit și puțin ciudat. Nota maximă pe care o poți obține la admitere este 14. Pentru că se ia în considerare nota din Bacul lor, care este de la 5 la 10, iar până la 14 sunt aceste examene de care vă spun. Eu în Bac am 9,13 și cum nu am susținut aceste examene, am ajuns la Terapie Ocupațională.

Am spus că mă potolesc. Nu mai avea rost să insist „în prostia mea” cu medicina dacă nu am intrat nici la Madrid. Apoi, kinetoterapeuta mea de când eram mică mi-a trimis un mesaj în care mă întreba de ce nu mai încerc din nou. Mi-a spus că nu am ce să pierd, mai ales dacă eu chiar îmi doresc asta. Și da, îmi doream extrem de mult.

Era ca și cum toată ideea asta de a da la medicină se întorcea la mine ca un boomerang. Eu o aruncam pe diverse motive, ea revenea și „mă lovea” și mai tare. Așa că am decis să fac tot posibilul, pentru ultima dată, pentru a fi admisă. Însă, de data aceasta, nu am mai spus nimănui. Doar familia și prietenii apropiați au știut de noua mea încercare. Am mers pe burtă, până am putut spune că „Am reușit!”. Așa am ajuns să învăț atât pentru facultatea la care eram deja studentă, cât și pentru examenele pentru mărirea notei de Bac.

Practic, am dat examen de admitere. Venind dintr-un sistem de educație străin, trebuia ca aceste examene să fie susținute prin UNED (Universidad Nacional de Educación a Distancia). Ei, ca să vedeți că sunt oameni în alte țări care chiar se gândesc la toate, au un departament care se ocupă cu tot ce ține de adaptarea examenului. Și când spun adaptare mă refer la sensul propriul și la conceptul de a face în așa fel încât examenul să fie total accesibil în funcție de dizabilitatea fiecăruia. Ți se dă un formular în care ești întrebat de necesitățile și dificultățile tale, de cum scrii sau cum rezolvi subiectele acasă sau dacă tu folosești un software special care îți facilitează activitatea. Eu am solicitat un laptop/calculator și am precizat că eu scriu cu nasul.

Apoi ești sunat și întrebat despre toate detaliile. M-au sunat și pe mine. La celălalt capăt al firului era o doamnă extrem de drăguță, care știa și citise toate cerințele mele. M-a întrebat, mai mult șocată decât mirată, dacă este adevărat că eu tastez cu nasul. Eu, zâmbăreață și senină, am spus un larg și luminos sí. Ea a insistat. Nu-i venea să creadă. Îmi spunea, în spaniolă, „să știi că la biologie în a doua parte a examenului trebuie să dezvolți și să detaliezi mai multe noțiuni”. Eu, puțin amuzată de mirarea și uimirea ei, îi răspundeam „sí, lo sé”. Ea era din ce în ce mai surprinsă.

M-a sunat zilnic timp de o săptămână. Mă întreba detalii precum la ce înălțime să-ți punem tastatura? sau cât de lată să fie masa, astfel încât să poți intra cu căruțul?. Nu era totuși mulțumită, pentru că eram primul elev care dădea examenul cu nasul. De speriat, nu s-au speriat sau nu mi-au spus că nu au așa ceva prevăzut în regulament, cum se întâmplă la noi. În România, eu m-am adaptat la sistem, nu sistemul la dizabilitate mea. Ok, înțeleg să fie niște norme generale, dar ce te faci când ai parte de „o premieră”, așa cum am fost eu la UNED? Respingi persoana, pe motiv că „noi nu știm, nu putem”?

Ca paranteză, când m-au întrebat cei de la UNED la ce facultate vreau să dau, nici nu s-au gândit să-mi spună că eu nu pot face asta din cauza dizabilității mele.

M-au chemat cu trei zile înainte de examen să testez adaptările pregătite de ei, pentru a ne asigura cu toții că nu vor fi probleme în ziua examenului. Într-adevăr, masa respectivă era prea joasă pentru scaunul meu cu rotile, iar tastatura trebuia poziționată mai sus. Astfel, tot centrul s-a dat peste cap pentru a-mi găsi o masă și o soluție pentru tastatură. De la paznic, până la cel care se ocupa cu partea tehnică, toți au început să se agite în toate părțile și direcțiile astfel încât totul să fie perfect pentru mine.

Pentru mine. O singură persoană cu dizabilități, din altă țară.

Mi-au găsit soluțiile ideale. Mi-au acordat încă o oră și jumătate pentru rezolvarea examenului. Și astfel, dragii mei cititori, am dat și eu un examen care putea fi încadrat, fără doar și poate, la categoria „Cum să acorzi egalitate de șanse”. Pentru că doar despre asta este vorba.

Finalul poveștii este unul foarte fericit. Mi-am crescut media până la 10,5 și am fost admisă la medicină. ÎN SFÂRȘIT!! După trei ani!!

Pot spune doar că tot acest drum m-a învățat o lecție. Eu eram destul de nerăbdătoare și voiam ca toate lucrurile să mi se întâmple ACUM. În viața de adult, acest lucru este imposibil, iar pentru lucrurile care chiar merită trebuie să muncești. Așa și eu. Am așteptat doi ani în care am prins experiență, știu ce vreau și ce să cer Universului și să nu renunț. Niciodată. Indiferent cât de mult aș fi tentată să pun punct. Totul se întâmplă cu un motiv. Întotdeauna.

I’m a fucking med student!! And I’m so proud of myself!!

 #teoonwheels

 

 

Teo on wheels Spanish Edition – 8 luni mai târziu

Când suntem mici, ne dorim cu ardoare să fim mari. În acel moment, pentru noi viața de după copilărie pare a fi perfectă: putem mânca câtă ciocolată vrem, nu ne spune nimeni la ce oră trebuie să ne culcăm, nu trebuie să mâncăm tot din farfurie doar pentru că așa ne spun părinții. Adorăm ideea de a fi stăpâni pe propriul destin, fără să avem restricții și fără o voce adultă care ne vorbește de sus și care să decidă pentru noi.

Când ajungem mari, nu știm încotro să o apucăm. Nu realizăm că suntem mari, pentru că nu mai vrem atât de multă ciocolată și oricum mâncăm toată porția comandată la restaurant. Și cum tot ceea ce credeam a fi viața de adult nu coincide cu ceea ce este în realitate, tindem să spunem că nu am ajuns încă acolo. Haha, în ce capcană ne atrage imaginația copilăriei!!

Cu toate că pofta mea pentru dulce nu a dispărut cu vârsta, știu că pentru a fi adult nu trebuie doar să-mi asum responsabilitatea pentru cantitatea de zahăr pe care o inger. Până acum vreo opt luni, fugeam de tot ceea ce-mi spuneau că fac cei mari. Era ceva ce-i crea o stare de anxietate copilului din mine. Eram obișnuită cu faptul că nu eu eram cea care făcea alegeri pentru mine, iar ideea de a-mi selecta opțiunile pentru propria persoană mă făcea să-mi rod unghiile minții mele. Căci îndată ce alegi ceva apar inevitabil și consecințele. Bune sau, hai să nu spun rele, mai puțin bune, acestea din urmă sunt o amenințare doar pentru cei care nu știu ce vor.

Eu nu voiam să fac parte din categoria fricoșilor, căci de ce mi-ar fi fost teamă de viață? Pentru că am înțeles pe deplin expresia a-ți lua viața în mâini, iar eu voiam să fiu capabilă să pun mâna pe destin și să nu-l mai las să zboare necontrolat, fiind dirijat de vânturi anonime. Dar nu știam cum mai exact, chiar dacă o parte din mine a făcut mai tot timpul doar ceea ce și-a dorit să facă. Ceva din mine încă era guvernat de ideea că eu nu pot vorbi în numele meu.

Acum voi trece la relatarea faptelor obiective ce au rupt acele lanțuri imaginare, din oțel, reci și insuportabile ce-mi țineau o latură a mea închisă și timidă.

Probabil, prin tot ceea ce-am scris până acum, am dat impresia unei fete cu un caracter puternic, care știe să-și exprime clar punctul de vedere. Mi-aduc aminte de un mesaj primit pe Facebook, parcă, de la cineva care îmi spunea că mă credea o fire puternică și fără emoții (l-am primit după una dintre aparițiile mele televizate, nu că ar fi ele multe, dar au existat totuși). Era surprins sau surprinsă de faptul că am lăsat emoțiile să mă acapareze. Da, asta am făcut, dar veți înțelege în câteva momente de ce.

Mereu am fost văzută ca fiind fata din scaunul cu rotile. Nimic greșit, pentru că sunt fata din scaunul cu rotile. Ceea ce n-am înțeles niciodată a fost percepția celor ce asociau roțile mele cu incapacitatea mea de a vorbi și de a decide pentru mine. Nimeni nu mi se adresa direct mie, tot timpul exista un mediator între mine și celălalt interlocutor. Asta se întâmplă doar în filmele proaste de comedie în care unul dintre personaje se supără pe un altul și comunică prin o a treia persoană la modul „Spune-i că nu vorbesc cu el”, la care el răspunde „Nici eu cu ea!”, ei amândoi fiind unul lângă celălalt. Imaginați-vă că asta era, practic, viața mea, o încercare de comedie fără sens. Așa credeam că urma să fie mereu – va trebui să am tot timpul un purtător de cuvânt.

Însă, am ajuns în Spania. Și, intrând în contract cu oamenii de aici, m-am speriat. Ei au început să se uite în ochii mei în timp ce mă întrebau una-alta. Eu nu am știut ce-ar trebui să fac cu asta. Ei așteptau un răspuns, eu mă gândeam ce-ar trebui să fac. Să spun ceva? Să le spun că la mine acasă eu nu răspund direct la întrebări? Să le zic că nu mă va înțelege ce vorbesc? EU CE FAC ACUM??? EI NU VĂD CĂ EU SUNT ÎNTR-UN SCAUN CU ROTILE?? CE MĂ ÎNTREABĂ PE MINE?

Ei așteptau și, probabil, se întrebau ce fel de fata – femeie – sunt și de pe ce planetă vin. Era ca și cum era o contradicție între ceea ce știam eu și ceea ce era normal pentru ei. Neavând încotro, am început să vorbesc. Că la facultate, că pe stradă, că la metrou, că la bancă, eu vorbeam.
Și, făcând asta, am realizat că pot fi văzută. Pentru că eu nu eram văzută, eram doar vizibilă. Puteam fi văzută, dar nu eram. Pentru că nu știam că pot spune ceea ce am de spus. Ce dacă vorbesc puțin mai greu la început? Sau ce dacă este nevoie să mai repet din nou fraza? Eu vorbesc! Pentru că pot să vorbesc!

De m-aș compara cu o mișcare a aerului, cred că aș putea spune că de la o adiere de vânt pe care nu o simțea aproape nimeni am ajuns pala pe care toată lumea o adoră într-o zi toridă de iulie. Am învățat să-mi îmbrățișez forma adevărată, căci nu mă regăseam în acea unduire de aer atât de suavă, încât nici cei mai sensibili receptori tactili nu o percepeau. Voiam să fiu cea care vorbește prin ridicarea frunzelor uscate de pe jos și cea care își expune ideile prin suflarea ce face norii să alerge pe cer. Nu aș putea niciodată să mă transform într-o formă mai violentă de-atât, pentru că acolo unde am fost creată nu se făceau furtuni și nu se fabricau tornade, ci doar mângâieri ale naturii.

De aceea, când eram în direct aveam emoții, pentru că eu vorbeam, dar nu știam ce fac. Era o activitate nouă pentru mine, un sport extrem pe care îl practicam pentru prima dată. Nu eram obișnuită cu asta, nu aveam experiență în domeniul acesta.

De ce pun atât de mult accent pe acest lucru? Pentru că de aici pleacă totul! Dacă eu mă pot exprima, înseamnă că pot să-mi iau viața în mâini! Să fiu adult!! Poate vă întrebați dacă primul an de facultate m-a schimbat. Ei bine, răspunsul este clar. Sau, mai bine spus, nu m-a schimbat, m-a făcut să văd că ceea ce-mi doream eu să fac este legal și chiar ar trebui să devină obligatoriu. Pentru că ce adult nu știe să decidă pentru el?

Poate că eram copila care spunea da când ei spuneau nu, dar nu devenisem femeia care și scoate pe gură acest cuvânt. Sunt cu un pas mai aproape de independență, căci dată viitoare când merg la restaurant voi comanda în numele meu.

#teoonwheels

„A vota sau a nu vota?” – Generația (VOT) care caută schimbarea într-un drept fundamental

ARTICOLUL 36

(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv

Constituția României

De cele mai multe ori, votul este, în viziunea tinerilor, un subiect extrem de complicat și de lăsat pe seama adulților. Însă, nu realizăm că, odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, suntem deja adulți la rândul nostru.

Votul, drept garantat prin Constituție, devine o obligație morală, atunci când înțelegem cu adevărat importanța lui.

Nu am crezut niciodată că voi scrie un articol atât de serios (cel puțin nu în viitorul apropiat), însă am realizat că a lua inițiativa înseamnă enorm pentru societatea de mâine. Asta m-au învățat Cristi Drăgan și Tushar Advani, fondatorii proiectului Generația VOT, care au înțeles importanța votului și încercă să-i facă și pe ceilalți să vadă asta. Au reușit să strângă 450 de ambasadori, toți tineri și cu dorința de a aduce schimbarea despre care tot vorbim, care promovează votul pe rețelele sociale (Facebook și Instagram) în cel mai cool mod cu putință.

I-am cunoscut pe Cristi și pe Tushar la filmările pentru Jurnalul Votantului, o serie de 6 filmulețe scurte prin care mai mulți tineri și-au exprimat părerea despre vot, încurajându-i pe restul să meargă la alegerile locale. M-au inspirat prin energia lor pozitivă și prin faptul că au crezut cu tărie că se poate. Datorită lor, am înțeles că nimeni nu va spune ceva până când cineva o va spune, iar ei au spus foarte clar: România are nevoie de votanți tineri!

Acum, fiind la rândul meu Ambasador Generația VOT, lucru care mă face să mă simt mândră de nu mai pot, am ocazia să le dau mesajul mai departe și să-l extind până la întrebarea:

Ce presupune votul pentru persoanele cu dizabilități?

Mulțumesc @ruskidesign pentru ilustrație

Se cunoaște faptul că o persoană cu dizabilități are drept de vot (cu excepția celor al căror drept au fost luat prin hotărâre judecătorească). Dar ați văzut vreodată campanii cu titluri precum „Și persoanele cu dizabilități au drept la vot”? Ați citit în programele electorale ceva legat de persoanele cu dizabilități? V-ați gândit vreodată ce presupune mersul la vot pentru o persoană cu o dizabilitate fizică? Are votul dizabilități?

Am stat de vorbă cu patru persoane cu dizabilități fizice, Andreea și Mădălina (două fete de vârsta mea) și cu Iuliana Negoiță și Eleonora Drăgan (mult mai mature decât noi), și mi-au povestit despre experiența lor la vot. Nu sunt eu nici jurnalist, nici investigator, însă am realizat un chestionar pentru a putea expune situația cât mai obiectiv.

Ce înseamnă votul pentru tine?

Andreea: „Votul reprezintă abilitatea mea de a schimba viitorul, de a încerca o nouă abordare a problemelor societății.”
Mădălina: „Votul pentru mine înseamna responsabilitate, schimbare.”
Iuliana: „Votul este un drept, o responsabilitate civică, o oportunitate de a-mi exprima opțiunea politică.”
Eleonora: „Votul este, în primul rând, pentru mine, speranța de a putea schimba acele lucruri pe care cred că le putem schimba, făcând o alegere mai bună din punctul nostru de vedere.”

Pentru ce votează o persoană cu dizabilități in România?

Andreea: „Pentru viitor. Pentru ca noi, persoanele cu dizabilități, să avem parte de mai multe momente la care putem participa”
Mădălina: „Votează pentru schimbare, votează sperând că va veni o persoană responsabilă și empatică căreia să îi pese cu adevărat de nevoile ei, o persoană implicată care să își dorească să schimbe lucrurile în bine pentru întreaga țară.”
Iuliana: „Cele mai multe persoane cu dizabilități votează cu gândul la o Românie accesibilă.”
Eleonora: „O persoană cu dizabilități nu votează pentru ai fi doar ei mai bine, ci se gândește mai mult la cei din jur.”

Cum alegi să votezi? Soliciți urna mobilă sau preferi să te deplasezi la secția de votare?

Andreea: „Votez de obicei la secția din apropierea locuinței, deoarece pot să mă deplasez.”
Mădălina: „Mă deplasez la secția de votare.”
Iuliana: „Mulți ani am făcut cerere pentru urna mobilă. În ultimii cinci ani, însă, am mers la secția de votare.”
Eleonora: „De regulă, am încercat să ajung acolo când s-a putut, dar cred că e mai bine să vină urna pentru a nu te simți vinovat că trebuie să rogi pe cineva să te ajute să votezi.”

După părerea ta, cât de bine sunt organizate alegerile din punctul de vedere al unei persoane cu dizabilități? Aici mă refer la accesibilitatea secțiilor de votare, adaptabilitatea cabinelor de vot, etc.

Andreea: „Mie îmi par indiferente; nu cunosc multe secții unde accesul e facil, unde o rampă este prezentă, unde ușa se deschide cu ușurință, unde cabinele sunt la intrare și nu prin cine știe ce sală a unei școli întortochiate și greu de navigat pentru o persoană nevăzătoare. În general, nu mă duc singură, așa că am ajutorul necesar.”
Mădălina: „Accesibilizarea sectiilor de votare este inexistentă, de cele mai multe ori o persoană cu dizabilitati are nevoie de o alta persoana care sa o ajute sa voteze. Consider ca dreptul persoanelor cu dizabilitati la vot este limitat.”
Iuliana: „Unele secții de votare sunt accesibilizate, altele nu. Secția in care votez eu are o rampa la intrare, dar situatia nu e aceeasi in toate sectiile de votare. Unii colegi, din grupul DizAbil.Eu-Vrancea, nu au reușit să voteze tocmai pentru că clădirile ce gazduiau secțiile de votare la care erau arondati, nu aveau rampe sau uși suficient de late pentru a permite intrarea unei persoane în fotoliul rulant. Cat despre cabine de vot adaptate persoanelor cu nevoi speciale… Mai avem drum lung până acolo!”
Eleonora: „Din experiența mea, nu sunt deloc organizate bine. Eu de fiecare data trebuia sa urc pe scări ajutata de soldații care erau prezenți acolo.”

Ai avut vreodată parte de o experiență neplăcută la secția de votare? Ti s-au încălcat drepturile de votant doar pentru că ai o dizabilitate?

Andreea: „Din fericire, oamenii de acolo au fost înțelegători și nu am avut vreo neconcordanță cu situația ideală.”
Mădălina: „Da, mă aflam cu bunica in sectia de votare. M-am apropiat de cabina de vot pentru a vota, iar presedintele comisiei m-a rugat sa iau loc pe scaun si sa astept pt ca eu nu votez. A trebuit sa ii explic ca pot vota si ca am acest drept. In cele din urma m-a lasat sa votez, dar s-a uitat ciudat la mine pana cand am parasit sectia de votare.”
Iuliana: „Nu am avut niciodată vreo experiență neplăcută la secția de votare, însă am am avut o asemenea experiență în perioada în care solicităm urna mobilă. O membră a comisiei electorale ce insotea  urna mobila a încercat să stea langa mine când votam, așa că m-am văzut obligată să-i reamintesc că votul e secret.”
Eleonora: „Nu, dar asta s-a întâmplat pentru că oamenii erau drăguți, nu pentru ca organizatorii au făcut vreun efort.”

Cât de încurajate sunt persoanele cu dizabilități să meargă la vot?

Iuliana: „Ne încurajăm singuri! Noi înșine, unii pe alții… Cei mai mulți candidați nu au în programele electorale proiecte menite să îmbunătățească viața persoanelor cu dizabilități. In campania electorală din aceasta toamna,  grupul DizAbil.Eu – Vrancea,  pe care il coordonez,  a trimis candidaților, la Primăria Municipiului Focșani, o scrisoare prin care le-a solicitat să facă cunoscute proiectele menite sa rezolve problemele cu care se confrunta persoanele cu dizabilități, in cazul in care vor câștiga alegerile. Din patru candidați, doar doi au raspuns scrisorii noastre  si ne-au spus cu ce măsuri vor veni in sprjinul  persoanelor cu dizabilități. Ceilalți doi probabil nu au fost interesați de votul nostru.”
Eleonora: „Deloc și nu mai am ce să adaug aici.”

Care sunt modalitățile de informare la care o persoană cu dizabilități are acces? S-ar putea face ceva pentru a facilita modul în care informația ajunge la persoana cu dizabilități?

Andreea: „Din punctul meu de vedere, reușesc să am acces la toate datele necesare informării în privința alegerilor. Nu pot să vorbesc în numele tuturor.”
Mădălina: „Mijloacele mass media ar fi cea mai buna modalitate, dar ar trebui sa existe adaptari si in acest caz, in special pentru persoanele nevazatoare – cititoare de ecran -, iar site-urile sa fie create in asa fel incat sa poata fi accesibile și celor cu deficiente de auz care au nevoie de un interpret.”

Ca persoană cu dizabilități, cum i-ai încuraja pe cei din jur să iasă la vot?

Andreea: „Vreau să spun că eu nu mă consider diferită când vine vorba de acest subiect. Suntem cu toții oameni și trebuie să luăm cea mai bună decizie. Nu contează dacă mergi sau nu, dacă ești înalt sau scund, dacă poți să votezi de unul singur sau cu un însoțitor. Contează să simți schimbarea!”
Mădălina: „Le-as spune sa nu mai stea sa astepte sa se schimbe ceva de la sine. Schimbarea vine de la fiecare om in parte, iar ca aceasta schimbare sa se produca e nevoie sa iasa la vot.”
Iuliana: „Felul in care va arata viitorul nostru  comun depinde si de noi. Daca noi nu votam, oferim  altora posibilitatea sa decida cum ne va arata viitorul.”
Eleonora: „Votul poți sa-l încurajezi prin puterea exemplului. Dacă o persoana care este in situația noastra lupta sa exercite acest vot, poate va fi un exemplu pentru cei care nu au atâtea probleme.”

Nu știu dacă, după aceste răspunsuri, mai este nevoie și de părerea mea. În orice caz, concluzia este în felul următor. Votul, atât în rândul tineretului, cât și al persoanelor cu dizabilități, este un subiect destul de evitat. Nu sunt companii de incurajare pentru niciuna dintre aceste categorii, în ciuda faptului că votul decisiv stă în mâinile lor. Eu, personal, sunt și tânără și cu dizabilități și nu-mi pot imagina cum ar fi fost să nu votez de îndată ce am împlinit vârsta legală. Nu-mi pot închipui cum, ca tânără, ar fi fost să nu votez din lipsă de informare sau dezinteresare sau cum, ca persoană cu dizabilități, să nu pot exercita acest drept din cauza faptului că nu există accesibilitate în secții. Trebuie să precizez că, în ciuda faptului că școala la care votez eu are rampă, cabinele de vot sunt prea mici pentru a intra și scaunul cu rotile și însoțitorul. După cum ați putut observa în răspunsurile de mai sus, opiniile sunt aceleași, chiar dacă am stat de vorbă cu două generații diferite. Cu alte cuvinte, tinerii nu cer prea mult, iar cei mai maturi nu se plâng degeaba; avem toți aceiași concluzie când vine vorba de vot:

Nu ne-am născut învățați, nu suntem toți la fel, avem opțiuni și facem alegeri diferite, însă avem același drepturi, iar unul dintre ele este votul. Asta este superputerea noastră, în calitate de cetățeni. De ce să nu o folosim? Ar fi ca și cum Superman nu ar zbura.

Dacă persoanele cu dizabilități votează, tu de ce n-ai face-o?

@ruskidesign

Liceul din România este facultatea de peste granițe!

Cred că toată lumea știe cât de greșit este sistemul de educație din România și că se tot vorbește în ultimul timp de schimbările necesare. Eu am terminat liceul anul trecut, în 2019, și îmi aduc foarte bine aminte de episoadele de anxietate care au început în clasa a 11-a pentru că simțeam că nu țin pasul cu ritmul în care era predată materia. Nu aveam timp să asimilez, nu reușeam să obțin note mari la matematică, deși eram sigură că știam rezolvarea exercițiilor. Chiar dacă eram pe profil real, mate-info, învățam în paralel la istorie, geografie, economie, psihologie și inca vreo 15 materii care erau paralele cu specializarea pe care mi-am ales-o în clasa a 8-a. Dar așa suntem noi, elevii români, suntem buni la toate, dar de fapt nu știm nimic.

Știam toate astea când eram elevă la liceu. Știam că învăț (ideal ar fi fost pe de rost, ca nu cumva să-mi scadă 0.50 pentru că foloseam un cuvânt care nu era pe placul profesorului corector) câte trei eseuri pentru fiecare dintre cele 20 de opere literare la Limba și Literatura Română. Știam că învăț formule la matematică pe care nu le voi folosi niciodată în viața de zi cu zi. Știam că dau copy-paste la multe dintre proiectele pe care le aveam de făcut fără ca măcar să citesc toată informația. Știam că stau câte 7 ore pe zi la școală, încă 3 la clasele suplimentare pe care le luam ca să tin ritmul cu clasa (și pe care părinții mei le suportau din buzunarul lor). Știam toate aceste lucruri…

… dar nu am realizat cât de gravă e situația până nu am ajuns studentă în Spania!

Cum e posibil să ajung să spun că liceul a fost mai greu decât facultatea? Sunt studentă în anul I la Terapie Ocupațională la Facultatea de Medicină din cadrul Universității Complutense din Madrid. Sună atât de pompos, încât ați putea spune că ne omoară pe băncile facultății. Totuși, sunt la Facultatea de Medicină, considerată printre cele mai grele. Recunosc, nu e Medicină Generală, dar tot pe sferă sănătății ne aflăm. Am doar patru cursuri mari și late pe semestru: Anatomie, Psihologie, Teoría, fundamentos y técnicas en Terapia Ocupacional (materie specifică profilului) și Statistică Aplicată. Atât.

Pentru mine, un prim șoc a fost să trec de la un orar cu 20 de materii la unul cu de 5 ori mari puține. Însă, ceea ce m-a făcut într-adevăr să scriu acest articol a fost situația de la cursul de Anatomie.

Orice elev din România de clasa a 11-a de pe profil real ar putea veni să asiste la cursul meu și să spună materia înaintea profesorului.

Dacă luăm manualul Corint de anatomie pentru clasa a 11-a (după care se învață și pentru admiterea la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București) vom observa detalii pe care profesorul de acum le-a omis, spunând că este prea mult pentru specializarea noastră.

Voi realizați ce spun?? Eu, ca elevă de liceu în România, am învățat mai mult decât mă învăță profesorii la facultate!!!

Colegii mei de acum nu înțeleg nimic, li se pare mult prea greu pentru că ei la liceu nu au făcut nimic din ce nu reprezentau informații generale, bazice. Iar eu, venind din România, pot susține examenul final acum!! Și nu spun asta din aroganță, spun asta pentru că nu mi se pare în regulă ce se întâmplă!!

Copiii din România sunt atacați din toate părțile cu informații pe care creierul le va șterge oricum din memorie din două motive:

  1. Cantitatea. Când mâncăm prea mult, organismul va da afară doar surplusul care nu-i face bine. Acum, imaginați-vă cum ar fi să mâncați 7 feluri de mâncare pe zi, iar 5 dintre ele nici măcar nu vă plac. Așa se simte creierul unei elev care, sper exemplu, vrea să fie artist, iar sistemul îl îndoapă cu matematică, fizicăși chimie.
  2. Calitatea. Când mâncăm ceva de calitate proastă, ce se întâmplă? Din nou, organismul respinge tot. Câte manuale au erori de redactare? Să nu mai întreb cate au informații eronate sau prost explicate.

Nici nu știu ce să mai spun. Da, recunosc că pentru mine este bine că știu deja materia de la anatomie, cum rămâne cu colegii mei de liceu care au învățat cot la cot cu mine, iar acum ei se pregătesc de o carieră în informatică? Sau ce fac eu acum cu toată matematica pentru care am plâns că nu o înțelegeam?

Toată situația este greșită, dar cel mai șocant rămâne asta: liceul din România este facultatea de peste granițe!

Teo on wheels Spanish Edition

Long time no see!

Nu știu dacă blogului meu i-a fost dor de mine sau nu, dar știu că sigur s-a simțit neglijat în ultima perioadă. Ce să-i fac? Eu am fost mult mai ocupată decât el, am avut mai multe lucruri de rezolvat, iar cei care mă urmăresc în online (Facebook și Instagram) știu că nu mint atunci când spun că admiterea la facultate mi-a dat multe dureri de cap… la propriu. Nu-mi caut scuze, dragul meu blog, dar trebuie să știi că mă gândeam mereu la tine.

Nici nu știu dacă mai știu să scriu, dar mă bazez pe faptul că mersul pe bicicletă nu se uită (chiar dacă eu nu merg cu bicicleta).

Un an de Teo on wheels!!

Cine ar fi crezut că la un an și o zi de la publicarea primului meu articol o să fiu tot aici, scriind despre mine, mai în vârstă cu 12 luni, poate puțin mai relaxată în formularea propozițiilor și cu un număr mult mai mare de cititori. Mă numesc Maria Teodora Dumitru, am 19 ani și mi s-a spus că nu pot! a ajutat-o pe Teo on wheels să-și exprime stilul ei de viață banal de special. Acest univers al meu online a devenit mult mai mare decât mi l-aș fi imaginat vreodată și mă bucur că pot scrie undeva tot ceea ce vreau.

Spanish Edition

Ce înseamnă asta? Mă gândeam să fac o nouă rubrică pe blog Jurnal de Madrid în care se vor găsi toate articolele pe care le voi scrie despre ceea ce voi trăi eu la facultate. Voi încerca să scriu cât mai mult, motiv pentru care vă spun că vă puteți abona la blogul meu și, astfel, veți primi cate un e-mail de fiecare dată când un alt articol devine public. Cine n-ar fi curios să citească despre viața unei studente în scaun cu rotile? 😇

Primul lucru pe care vreau să-l spun este faptul că îmi place să mă plimb cu metroul din Madrid. Da, știu. Harta asta pare atât de complicată, încât nici nu știi unde încep și unde se termină toate liniile acelea colorate, mai ales când una dintre ele este, de fapt, un cerc. Dar nu că e frumos să te „pierzi” și să te încurci prin capitala Spaniei? Știți cum e? Aici, având multe lifturi pentru persoanele cu dizabilități, există riscul să îl iei pe cel greșit, mai ales atunci când vii dintr-un oraș ca București unde dacă există un ascensor cel mai probabil nu funcționează. Mă bucur că am ocazia să încurc drumul, pentru că asta înseamnă că mă pot descurca singură prin Madrid.

Stația Universității Complutense din Madrid (my university, and I’m proud of that)

Dacă ar fi să spun ceva despre universitate, nici n-aș știi cum să descriu cât de frumoasă este zona facultăților. Exact cum îi spune și numele stație de metrou, este mai degrabă un orășel în centrul Madridului (pe care nu am putut să-l străbat pe tot; am văzut doar colțișorul cu Ciencias de la Salud), cu autobuze speciale cu care poți ajunge dintr-un capăt al campusului în celalalt. Urmează să descopăr care dintre aceste părți ale universității este preferat de studenți.

Nu în ultimul rând, universitatea are un birou special numit La casa del estudiante care se ocupă cu toate nevoile studenților, promovând totodată diversitatea. Acest birou se va ocupa cu adaptarea la nevoile mele a cursurilor și a examenelor. Ceea ce mi s-a părut interesant aici a fost faptul că în bolul de pe măsuța de la locul de așteptare nu era dropsuri sau caramele, ci prezervative. Asta înseamnă un alt nivel de educație; pe lângă toată materia care ni se predă în școli și facultăți, pentru o educație completă avem nevoie să depășim acea gândire care face din educația sexuală un subiect tabu.

Pe 28 septembrie încep cursurile. Așa că nu uitați să-mi dați follow pe Instagram (@teoonwheels) și pe pagina mea de Facebook (Teo on wheels) pentru a nu rata niciun pas al aventurii mele la Madrid. Besitos! #teoonwheels

Despre mine și scriitori

De multe ori, simt nevoia să scriu, chiar dacă nu știu exact despre ce. Dar încep să scriu, pentru că vreau să văd unde ajung cu asta. Știu că nu este doar un fel de poftă, pentru că eu nu sunt scriitoare. Mereu mi-am imaginat că scriitorii simt o nevoie permanentă de a scrie, că din asta se hrănesc, că din asta trăiesc; în capul, ar fi ceva ce ei nu pot controla, chiar ei scriu textele, nu textele pe ei. Pentru mine, cei care scriu povești reale sau imaginare sau, pur și simplu, își lasă gândurile să curgă din ei, iar fără frică nu le opresc (și nu pentru că nu ar vrea, ci pur și simplu nu pot), sunt fascinanți și mereu a existat o parte din mine care și-a dorit să fie așa.

Nu-mi pot explica de ce îmi vine mie să scriu. Aș da vina pe instinct, dar am stabilit deja că doar scriitorii au acestă latură. Totuși, știu că atunci când vreau să scriu, nu e chiar despre nimic, chiar dacă nu am un subiect în minte. Oricât de bine m-aş cunoaște, știu bine că am părți necunoscute, laturi și unghiuri pe care nu am reușit să le descopăr. Un gând, o explicație pentru neputința mea de a-mi inhiba dorința de a scrie ar fi că acele părți pe care nu le știe nimeni încearcă să iasă la lumină pentru vor să fie văzute. Poate subconștientul meu lucrează independent de mine, dar pentru mine, poate pentru că știe că am nevoie de tot ceea ce însemn eu. Prin scris, încep să aflu ceea ce gândesc și nu știu că o fac. Și încep să scriu. În mod normal, mi-ar fi teamă, pentru că cea mai mare frică a oamenilor este cea de necunoscut. Evităm să ne băgam în situații pe care nu știm sigur că le putem controla. Cum știu că pot controla o parte din mine pe care nici măcar nu o cunosc, de care nici nu știam că există? Nu știu. Dar nu mi-e teamă. Când scriu, nu mi-e frică de nimic, nici de trecut, nici de mâine, nici de sentimente, nici de cuvinte. Nici de mine. Asta este deja o parte din mine pe care nu o pot controla. De ce mi-ar frică și de alta?

Nu tot ce se întâmplă este sub control voluntar. Copilul începe să meargă singur. Nu știe de ce, nu știe cum, dar o face oricum. Așa simt eu când vine vorba de scris, cu toate că în cazul copilului e instinctiv, iar în cazul meu nu știu ce este. Pentru că eu nu sunt scriitoare.

Sunt cazuri în care este bine să nu putem controla. Aici mă refer la lucrurile care ne fac fericiți. Dacă am reține și am închide în noi toate care ne fac fericiți, ce s-ar întâmpla? Cineva sau ceva ne-a construit în așa fel încât să nu putem controla chiar totul, din motive de siguranță. A creat acest tip de protecție ca să nu ne autodistrugem. Așadar, nu controlăm tot pentru a putea fi fericiți.

Când eram mică și eram la școală, citeam textele și poeziile din programa școlară și credeam că scriitorii sunt nefericiți. Nu mă puteți condamna pentru asta, când ești un copil imatur și înveți despre suferința eului liric nu poți gândi altceva în afara faptului că sufletul acestuia are dureri nesfârșite. Acum am înțeles altceva. Când scrii și ești făcut pentru așa ceva, chiar dacă scrii despre nefericire, ești fericit tocmai datorită faptului că scrii. Scriitorii sunt, de fapt, cei mai fericiți oameni pentru știu cum să-și exteriorizeze sentimentele și au curajul să o și facă. La fel ca și pictorii. La fel ca și muzicienii. La fel ca orice alt artist și nu numai care și-a găsit modul de exprimare.

Mereu mi-am dorit să fiu scriitoare. Poate tocmai datorită faptului că aș putea să mă exprim și să exprim. Să mă exprim pentru mine și să exprim pentru alții. Chiar dacă n-ar trebui să fac diferența între eu și alții, o jumătate din partea mea care ar fi scriitoare, ar fi, cu siguranță, egoistă. Pentru că aș scrie ca să descopăr acele părți din mine despre care vă vorbeam. Sunt scriitorii egoiști? Dacă nu sunt, aș putea eu să fiu și eu și să scap de egoism? Și dacă sunt, aș avea pofta lor? Și partea din mine care își dorește să fie medic se poate înțelege cu cea care vrea să scrie? De ce sā fiu nevoită să aleg?

Nu știu nimic despre scriitori, cum dealtfel, nu știu nimic despre medici. Pentru că eu nu sunt nici una, nici alta. Și totuși, scriu, chiar dacă partea mea realistă strigă cât poate de tare că eu trebuie să fiu medic. Și o să scriu mereu. Chiar dacă uneori singurul cititor voi fi doar eu. Pentru că sunt egoistă, iar a scrie este ceva ce mă face să uit totul prin faptul că mă ajută să-mi amintesc. Am știut întotdeauna că, dacă voi scrie o carte ar avea perspectivă subiectivă și i-aș da personajului principal ceva din mine. Pentru că sunt egoistă și vreau să fie despre mine, să văd ce-ar face personajul dacă ar fi eu. Sunt egoistă și nu l-aș lăsa să aleagă mereu ce vrea el. Nu l-aș putea controla mereu, pentru că uneori aș scrie ce mi-ar dicta subconștientul, iar subconștientul nu este egoist. Eu sunt. Dar în momentele în care aș domina povestea, nu aș lăsa să facă alegerile pe care personajul ar vrea. Pentru că îmi place să am totul sub control. Asta fac oamenii egoiști. Fac anumite lucruri doar pentru ei.

Scriu pentru că îmi place să scriu. Mă eliberează. Mă face fericită. Și voi scrie mereu, în primul rând pentru mine. Pentru egoismul din mine. Pentru că atunci când scriu nu mi-e frică de nimic. Pentru că atunci când scriu, sunt fericită.

Este fericirea, până la urmă, o formă de egoism?

Foto: Gabriel Stanciu

De ce în țările calde (II)

alt=""

M-am gândit mult dacă ar trebui sau nu să spun asta, dar I can’t help so… MI-E DOR DE SPANIA! Și cu cât umblu mai mult prin București, acest sentiment se accentuează și încă încerc să înțeleg de ce sunt atâtea diferențe între aceste două țări, ambele membre ale Uniunii Europene. Poate că nu voi înțelege niciodată sau poate că sunt „prea mică” pentru asta. Egoistă? Nu. Cer prea mult? Clar nu! Sau, mai bine spus, nici nu cer. Nu dau vina pe nimeni (sau mă abțin cu greu să nu fac asta) și nici nu încerc să schimb ceva. De ce să schimbi când poți pleca? Nu pe principiul ăsta se merge? Cine e nemulțumit, să-și facă bagajele. Suntem prea mici pentru schimbare pentru că, after all, cine ne-ar asculta chiar dacă am avea ceva de spus? Eu nu critic. Eu povestesc. Nu sunt bună la a scrie istorioare cu perspectivă obiectivă și nici nu vreau să fiu, însă vreau să citiți asta. Poate povestea aceasta ne ajută să conștientizăm anumite lucruri; poate fiind cuvântul cheie.

Încep să văd din ce în ce mai mult perspectiva bicicliștilor și vreau să le spun aici că au tot respectul meu pentru răbdarea pe care o au în oraș. Să vă explic puțin de ce.

Voi, cei care mă urmăriți pe rețelele de socializare (Facebook și Instagram), știți că de curând am primit cel mai tare și util cadou (care devine aproape inutil prin București) și anume un scaun rulant electric. N-aș mai intra în casă. Iubesc să-l folosesc pentru că reprezintă modul prin care o persoană cu paralizie cerebrală devine independentă… în teorie. În realitate, alta e situația. Independența acesta se oprește și se împiedică de prima bordură și moare de tot când vine vorba de urcat în autobuzele STB (asta e altă discuție, ajungem imediat și acolo). Ce se întâmplă când scaunul meu cu rotile dă de minunatele noastre trotuare și borduri? Se oprește și nu urcă! Nu vă așteptați la asta, nu? Nici cei care le-au pus nu cred că s-au gândit la asta. De fapt, sunt sigură că nu s-au gândit. Ce se presupune că ar trebui să fac eu, un utilizator de fotoliu rulant, o tânără care vrea să se plimbe prin oraș? Să o iau pe șosea, cot la cot cu mașinile?

Intersecția dintre Calea Victoriei și Bulevardul Elisabeta. Centrul Bucureștiului, nu? Zona roșie – pistă pentru biciclete. Bordura avea 30 de centimetri pe puțin. Ce faci acum, Teo? Aștepți să te ajute mama, că altă șansă nu ai.

În Spania, am fost în Guadalajara, un oraș relativ aproape de Madrid. Acolo am avut treabă cu actele pentru facultate. Cu ochiul deja format să mă uit după locurile pe unde aș putea să trec sau să traversez strada, am realizat că nu exista străduță care să nu fie accesibilă persoanelor în scaun rulant. Nu știu dacă vă puteți imagina ce înseamnă asta pentru cineva care își dorește să-și capate independența. Eram uimită de faptul că, acolo, cineva s-a gândit și la situația asta.

Eram uimită. Vă dați seama cum e sa rămâi uimită de ceva ce este normal într-o țară civilizată? Cât de grav este că mă mir că există accesibilitate…

OK, să zicem că urc bordura, ce fac când mă împotmolesc în prima groapă din trotuar? Încep să înțeleg șoferii care cer autostrăzi. Altceva, ce-aș putea face? În față, n-am unde să mă duc, în spate, nici atât. Închid ochii și sper să mă teleportez în peninsula Iberică. Nu ajută la nimic, dar speranța moare ultima. Mă rog ca scaunul cel nou electric, eco, civilizat, să fie super rezistent și să nu se supere că-l supun zilnic la încercări prin care doar super eroii din basme treceau. Suferă el, sufăr și eu pentru el.

Să presupunem că le fac față și trotuarelor, dar ce se întâmplă când vreau să intru, spre exemplu, într-o farmacie? Caut rampa, evident. Doar nu m-am tâmpit să vreau să urc pe scări. Vă așteptați să spun că rampa nu există, dar ea este acolo, gândită atât de bine încât dacă i-am calcula unghiul pantei ne-ar da, să zicem, cu indulgență ca să nu fim răi (să lăsăm de la noi, cum facem deobicei) undeva la 80°. Vedem noi cum o urcăm, asta să fie problema. Ideea e că nu ai unde să urci. Sau poate nu știu eu; avem cumva superputerea de a intra prin pereți, ca Harry Potter? Brusc, ideea de a urca pe scări nu mai e așa absurdă și, de fapt, este mai realizabilă decât „escaladarea” rampei.

Da, fotografie făcută azi. La 20 de metri după ea, o alta identică. Dar de ce mă plâng? Vi se pare că mă plâng? Mai bine plâng, decât să mă plâng. Ar trebui să mă enervez? Neah. Fac riduri și nu am nici măcar 20 de ani. Mă frustrez? Poate. Pentru că nu am cui să-i spun. Toată lumea se face că nu observă. Atitudinea nu știu, nu cunosc, nu mă bag. Principiu vechi atașat unor mentalități care se vor a fi noi. Dar aici trăim, în țară lui Lasă Că Merge Și Așa.

Trecem la subiectul meu preferat?

În autobuzele STB o să auziți, dacă sunteți atenți, în boxele minunatelor mașini albastre cum se promovează campania Circulăm Împreună sau ceva de genul. Cine știe exact? Din câte m-am prins eu, se vrea încurajarea oamenilor cu privire la utilizarea cu preponderență a mijloacele de transport în comun pentru a fluidiza traficul. Bun proiect, nu? Întrebarea mea este: cât ipocriți pot fi, când noi, cei cu dizabilități locomotorii, nu ne putem urca? Cum poți promova transportul public pentru noi?

Este o modă printre șoferii STB să spună că nu este de datoria lor să coboare rampa și că nu pot părăsi volanul. Cine se presupune că ar trebui să-mi lase trapa jos? Ar trebuie să mă ridic eu din scaun și să mi-o cobor singură? Întreb doar, că eu știu doar procedurile din țările civilizate, nu le cunosc pe cele de aici. Am trimis un e-mail celor de la STB, cerându-le lămuriri, în urmă cu vreo 2 zile. Nu au răspuns. Cică au 30 de zile la dispoziție să-mi trimită un răspuns. Facem pariu că nu vor trimite nimic?

Știu, am o greșeală gramaticală; „trebuie” și nu „trebuiesc”. Mă scuzați voi 🙂 Oare din această cauză nu am primit răspuns?

Am văzut că doamna primar se laudă pe Facebook cu noile autobuze hybrid și cu faptul că au rampe și „funcții speciale” pentru persoanele cu dizabilități aflate în scaun cu rotile. Degeaba, i-aș spune, dacă nu le folosește nimeni.

Și acum vine întrebarea…

De ce în țările calde?

Pentru că eu una m-am săturat de ignoranța și nepăsare. Da, știu, e vina mea pentru asta. Am vrut să văd ce fac ceilalți în Europa. Trebuia să rămân aici, să știu doar normalul românesc. Am vrut să descopăr și altceva și am sfârșit prin a nu-mi mai ajunge puținul nostru. Am ajuns să nu-mi mai bat capul cu nimic din ce se întâmplă aici. Am reușit eu până acum multe lucruri, pentru că am luptat cu sistemul, dar mai vrei, oare, să lupți când vezi că, în altă parte, nimeni nu cere asta de la tine? Că în alta parte ai totul, fără ca tu să ceri singur ce e al tau? Să mai lupți când vezi că toți se dezvoltă și doar ai noștri rămân pe loc sau, mai rau, dau înapoi?

Vă spuneam în blogul anterior de toaletele din Aeroportul Henri Coandă. Le-am „testat” și pe cele din Barajas – Madrid. Mai este nevoie să comentez situația?

Am povestit. Ce rămâne de făcut este să dau share. Că altceva, nu am ce să fac.

De ce în țările calde (partea I)

V-am tot promis că scriu despre aventura mea în Spania. Aveam de gând să fac postarea după ce terminam cu totul și după ce aveam certitudinea ca planul meu este realizat și dus la bun sfârșit, dar totul s-a prelungit și cred că a venit momentul să vă dezvălui scopul pentru care am „migrat” aici.

Stau acum într-un sătuc de munte, lângă Madrid, în compania veselă zilnică a unui bichon alb și pufos. E mai ca la București. Culmea, nu?

El este Diky – iubirea întruchipată

După ce nu am reușit să intru la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, obișnuiam să glumesc și să spun că plec în Spania la cules căpșuni. Și am tot făcut gluma asta până când am zis „ce-ar fi să plec pe bune afară?” M-am tot gândit și m-am răzgândit și am spus că încercarea moarte n-are. Bineînțeles, nu la munca de câmp, ci la studii. Am Google-it facultățile de medicină din Madrid și pot spune că mă bucur că n-am intrat la noi.

Deobicei, nu sunt genul care aruncă în România cu roșii stricate și urăsc să spun că țara mea a rămas în urmă din multe puncte de vedere, dar, în situația de față, trebuie să recunosc că ăsta e adevărul. În timp ce la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” nu am avut nici măcar o rampă de metal, elementară și necesară, la primele cinci trepte de la intrare în instituție, în Spania 5% din locurile disponibile sunt alocate persoanelor cu dizabilități.

Ca să înțelegeți mai bine, la fiecare 100 de studenți 5 sunt cu dizabilități. Criteriile de admitere sunt același (nota de bac și diferențele care îți sunt adăugate la nota de bac și care îți pot crește media cu până la 4 puncte – de menționat, diferențele sunt opționale), însă mediile de admitere sunt mai mici pentru locurile speciale. Dacă ar fi sa aplicăm acest procent la locurile care au fost disponibile anul acesta la Medicină în București (în jur de 600 dacă nu mă înșel – mă refer doar la cele finanțate de stat), ar fi trebuit ca 30 să fie alocate persoanelor cu dizabilități. Câte au fost în realitate? ZERO!

Și nu mă refer doar la Carol Davila, este o problemă care privește sistemul românesc. Nu vorbește nimeni niciodată de a face ceva pentru persoanele cu dizabilități. Da, există locuri speciale pentru persoanele din medii defavorizate, dar ghiciți ce? Noi nu ne încadrăm aici!

Eu la admitere a trebuit „să mă lupt” cot la cot cu ceilalți. Deobicei, la toate examenele pe care le-am susținut, inclusiv Cambridge-ul, mi s-a acordat timp suplimentar deoarece, atunci când îți „scrii” lucrarea dictând, durează mai mult decât dacă ai pune direct pe hârtie ce spui. La admiterea la facultate, acest timp necesar nu mi-a fost acordat.

Astfel, neavând nici locuri speciale (care ar fi fost esențiale și mi-ar fi schimbat viitorul deoarece acum, mai mult ca sigur, aș fi fost studentă pentru că eu, practic, am luat examenul, 56/100) și fără să beneficiez de timp suplimentar, consider că nu am avut parte de egalitate de șanse.

Facultățile din Spania nu oferă locuri la buget. Vrei să ai studii superioare? Plătești! Cu toate acestea, persoanele care au o dizabilitate mai mare de 33% sunt scutite de la plata taxelor de școlarizare. Practic, eu nu aș plăti nimic dacă aș fi acceptată la universitate în Madrid. În România, nici nu cred că cineva s-a gândit la asta.

Mai e cazul să aduc în discuție accesibilitatea din facultățile noastre? Eu, ca studentă cu dizabilități care folosește un scaun rulant în România, aș fi nevoită să urc pe scări! Așa s-a întâmplat la admitere când am avut nevoie să merg la toaletă. Normal? Nu!

De-asta scriu acum! De ce în România nu se poate? Sunt curioasă de ce nimeni nu face nimic în privința asta. De ce? Nimeni nu spune că și noi putem termina o facultate? Nu este vorba de cerșit sau de cerut luna de pe cer, ci despre integrare și despre egalitate. Adică, sunt nevoită să plec în străinătate ca să fiu tratată așa cum trebuie? Nu luptă nimeni pentru drepturile noastre.

Văd atâtea diferențe între România și Spania în ceea ce privește persoanele cu dizabilități, încât realizez cât de neimportanți suntem în țara noastră.

Spre exemplu, în Aeroportul internațional „Henri Coandă”. Înainte de zbor. Voiam să folosesc toaleta pentru persoane în scaun cu rotile. Surpriza a fost să văd că era deschisă, pentru că, ultima dată când am zburat, era ținută sub cheie (folosită pe post de depozit de femeile resposabile cu curățenia). Însă, aproape mi-a „murit” instinctul de a micționa când văzut vasul de toaletă.

Capacul de toaletă? Lipsește.

Și lista poate continua. Dar nu o să dau acum tot din casă, vreau să vă țin în suspans. :))

Așa că vă încurajez să vă abonați la blogul meu pentru a primi e-mail de fiecare dată când urc o nouă postare pe blog. Aveți mai jos butonul albastru pentru a face asta.

Aștept întrebările voastre pe pagina mea de Facebook, dar și pe contul meu de Instagram. I’m online for you! So, comentați; comentați și COMENTAȚI!

Ps. Încă învăț spaniola. Sper să reușesc să ajung la nivel de B2.

Besos!

Scrisoare către mine

Când aproape se schimbă anul, am tendința să mă uit în urmă, să văd cum m-au transformat ultimele 12 luni, ce-am câștigat și ce-am pierdut, ce-am realizat și ce nu. Mereu fac asta, chiar dacă țin doar pentru mine. Îmi place să-mi amintesc de toate lucrurile pe care le-am făcut în anul respectiv. Îmi place să-mi spun cum să fiu și ce să fac în continuare, să-mi setez obiective.

Acum, m-am gândit să și scriu despre asta. Poate așa îmi amintesc atunci când am tendința să uit. Uit? Da, uit. De la vârstă, de la cei care mă distrag etc.

2019 a fost despre sfârșituri și începuturi, despre dezvoltare personală, despre a face lucruri care sunt aparent imposibile. A trebuit să trec examenul maturității și, cu orgoliul meu de fată încăpățânată, am reușit să-l iau cu notă mare. Nu mă consider arogantă când spun că sunt mândră de mine. Mi-a fost greu să mă despart de oameni cu care am petrecut clipe frumoase, dar am înțeles că cine vrea să-ți fie alături, rămâne lângă tine oricum. Așa am aflat cine ține la mine și care sunt persoanele care contează. Am picat pentru prima dată un examen (de fapt, nu l-am picat, am luat peste 5) și asta m-a făcut să-mi doresc mai mult să ating acel goal. Mi-am pus întrebări, am găsit răspunsuri. Am acordat a 2-a șansă unor oameni, chiar dacă o meritau sau nu, pentru că trebuie să încerci, nu? Am rămas cu multe amintiri de neprețuit după acest an. Probabil, există persoane care au fost în viața mea în 2019 pe care nu le voi mai vedea niciodată. Pentru că nu știm unde ne duce sau ne aduce viața.

Mi-am făcut curaj și mi-am făcut blog. Am reușit să strâng peste 10.700 de like-uri și peste 2.200 de share-uri la această fotografie. Cum? Nu știu. N-am înțeles niciodată. Mi-am format o comunitate minunată pe Facebook, la care țin extrem de mult. Am întâlnit oameni extraordinari care, probabil, nu i-aș fi cunoscut dacă nu scriam Mă numesc Maria Teodora Dumitru, am 19 ani și mi s-a spus că nu pot!

În 2019, a început o nouă perioadă în viața mea. Teoretic, acum sunt adult și se presupune că pot face alegeri responsabile. În realitate, mă tem de asta. Mi-e frică de maturizare și de tot ceea ce înseamnă responsabilitate. Dar, nu pot fugi toată viața de asta. Așa că sper că știu ce e pentru mine.

Totul a trecut repede. Nu știu când a început, unde a fost și de ce se termină acum. E vorba, probabil, de timp, noțiune pe care nu am înțeles-o încă în totalitate și de care am nevoie să meargă mai încet. Să aibă răbdare să-mi dau seama încotro o apuc și ce vreau să fac.

Dacă ar fi să vorbesc cu mine, cea din 2020, mi-aș spune așa:

Uite! Poți! Poți să faci orice! Nu crede ce spun eu, ai încredere în ceea ce ai făcut tu, în ce ai realizat până acum. Știu că poți, și știi și tu, eu am grijă doar să nu uiți asta vreodată. Te cunoști, de-asta ai făcut tot ce-ai făcut. Ai mai jos o listă pentru anul ăsta, și dacă ai momente când nu știi ce să faci, citește-o și îți vei aminti de tine.

  • Împlinește-ți visul, știi tu care este
  • Cunoște oameni noi
  • Vorbește despre tine atunci când nu vrei să taci
  • Ascultă-ți mereu inima, în orice situația
  • Învață
  • Petrece timp cu acele persoane de care ai spus mai sus că merită
  • Îndrăgostește-te
  • Păstrează-ți atitudinea de învingătoare

Poți! Doar asta trebuie să-ți amintești!

Fotografie: Marian Nadu

Și nu uita să fi copil. Râzi așa cum o faci deobicei. Pentru că asta știi să faci cel mai bine, iar asta îi face și pe restul să zâmbească.

Teo on wheels, continuă să fii fata pe roți!

20s, I’m ready for you!

Jesus, nu sunt! Anul ăsta fac 20 de ani! Ajutor! :))

Cum am ajuns să scriu despre fericire

Nu știu câți dintre voi știu, dar, pe lângă faptul că blogul meu a fost creat în speranța că voi putea inspira cât mai multe persoane să-și depășească preconcepțiile de genul „eu nu pot”, acest mic site a luat naștere și datorită pasiunii mele pentru scris. Încă de când eram în clasele primare mi-a plăcut să fac compuneri și să-mi expun laboratorul minții mele prin intermediul micilor teme la limba și literatura română.

Prin clasa a 10-a am descoperit Wattpad-ul. Știți voi, platforma aceia mică (nu este chiar mică, dar am vrut să fie așa, mai drăguț) prin care oricine poate deveni scriitor. Bineînțeles, am început să scriu acolo. Nu că aș fi fost eu următoarea fată care scotea vreun bestseller, dar îmi plăcea să fac asta, mă relaxa. Începusem să compun o așa-zisă carte intitulată Harta de stele. Subiect destul de banal, vă dați seama. Ce putea scrie o puștoaică de 16 ani dacă nu despre iubire și alte vise și visuri de adolescentă? Citisem atât de multe romane de dragoste, încât îmi doream să scriu și eu unul. Și în plus de asta, știți voi cum sunt fetele la vârsta asta, găsindu-și prima dragoste și crezând că nu există una mai mare decât ea.

Nu am terminat-o niciodată, evident, și dacă cumva vă trece prin minte să o căutați, n-o faceți. Am retras-o! Nu mai este publică. Însă am găsit zilele trecute un capitol (sau o bucată de capitol, mai corect spus) care nu a fost niciodată publicat.

L-am citit și m-am gândit să-l postez aici și să vă spun ce mi-a trecut prin minte când l-am parcurs cu niște ochi și o minte doar cu 3 ani mai maturi.

Vă anunț de pe acum, nu l-am editat deloc. Eram o amatoare pe vremea aia. Nu că acum aș fi prea știutoare în ale scrisului, dar totuși. Fragmentul este lipsit de diacritice și poate conține mici greșeli, dar am vrut să-i păstrez autenticitatea.

Sunteți gata să intrați în mintea mea de la 16 ani? Eu nu sunt. :))

„Mergeam. Alergam. Nu ma uitam in urma; si la propiu si la figurat. Pentru ca asta era tot ce stiam sa fac. Ma tinea pe linia de plutire, la granita dintre vis si realitate – visul lor, realitatea mea.
Faceam asta pentru ca imi tineam mereu capul sus? Pentru ca nu-mi pasa de ce credea lumea? Pentru ca lasam mereu trecutul in spate?
Bineinteles ca nu.
Imi era frica, teama. Credeam ca, daca raman, voi cadea, ca ma voi rani singura mai mult decat o faceau ceilalti deja, ca nu ma voi putea ridica niciodata.
Poate ca aveam dreptate. Pentru ca, din momentul in care am decis sa nu mai fug, m-am prabusit. Am aflat cum este sa te doara cu adevarat. Mi-a fost teama de durere, si, dupa cum se spune, de ce ti-e frica, nu scapi.
Am plans. Mult. Am tacut. Nu stia nimeni ce simt. Am vorbit. Dar nicioadata despre mine. Am stat. Doar eu cu mine. Am visat. Doar alb-negru, deoarece nu indrazneam sa adaug culori.
Si aveam sa aflu ca, fugind de suferinta, nu faceam altceva decat sa ma indepartez de fericire. Daca nu am plange, cum am stii cand zambim? Tristetea are si ea rolul ei; ne arata ce nu ar trebui sa simtim cand suntem fericiti. Fara lacrimi, am ajunge sa simtim doar bucurie, si intr-un final sa nu mai simtim nimic. Este vorba despre obisnuinta, monotonie; fericire azi, fericire maine, fericire mereu. Si dupa, ce urmeaza? Tot fericire? Mai multa fericire? Cum am putea distinge fericirea de fericire? Nu putem. Doar ca pana sa-mi dau seama cum stau lucrurile, m-am urat pentru fiecare secunda in care n-am alergat cat ma tineau picioarele… si sufletul.

Si… de ce scriu acum? Sa uit sau sa-mi amintesc?
Pentru cine scriu? Pentru tine? Pentru mine?
Si cand scriu? Azi? Maine? Niciodata, oricand?
Sunt doar eu cea care scrie? Sau cineva imi controleaza mintea chiar acum?
De ce imi pun toate aceste intrebari? Pentru a gasi raspunsuri?…
De ce as vrea raspunsuri, cand ele nu fac altceva decat sa descopere alte intrebari?
Intrebarile apar din incertitudine, din nesiguranta, din frica. Si ajungem de unde am plecat. Frica. Teama.
Stupid, nu?
Atat de prostesc, sa ne lasam manipulati de acest sentiment care nu face altceva decat sa ne lase orbi, sa nu mai vedem ceea ce vrem, pentru ce luptam, ce cautam. Ce cautam? Fericire. Dar fericirea apare din suferinta. Deci cautam suferinta, dar, in acelasi timp, ne este frica de ea. Nu are niciun sens, nu? Normal ca nu.
De cele mai multe ori, niciun sentiment nu are sens. Iubim. De ce iubim? Ca sa fim fericiti. Uram. De ce uram? Pentru ca am fost fericiti, si nu mai suntem. Suntem gelosi. De ce suntem gelosi? Pentru ca nu putem avea fericirea pe care o consideram noi fericire. Suntem fericiti. De ce suntem fericiti? Din mii si mii de motive.
Fericiti nu putem fi tot timpul.
Pai si atunci, daca noi vrem sa fim fericiti, de ce ne e frica, teama? De ce ne e frica de ceea ce vrem? Pentru ca nu stim sigur daca asta cautam, de fapt.
Si tocmai asta e frumusetea vietii. Incertitudinea. Asta ne face sa simtim. Si daca simtim, traim. Dar ce simtim? Frica, normal.
Dar daca nu ne-ar fi frica, am fi fericiti, si daca am fi mereu fericiti, nu am mai simti, si daca nu am mai simti, am muri.
Este un cerc vicios, de care nu vom scapa niciodata. Te-ai putea gandi ca nu vei gasi fericirea niciodata. Dar nu e asa.
Daca ai rabdarea necesara sa afli intai ce ar trebui sa fie fericirea si dupa sa o simti, vei descoperi ca totul poate capata culoare; emoțiile confera umbre si lumini vietii, dar sentimentele asociate fericirii nu fac altceva decat sa contureze tabloul sufletului nostru.”

Cum am scris fragmentul ăsta? Pur și simplu. De multe ori, nu știu ce sau despre ce vreau să scriu, doar pun prima propoziție care-mi trece prin cap și restul vine de la sine. De obicei, și pe mine mă surprinde direcția pe care o iau cuvintele de pe rândurile ecranului meu. Eu nu am avut intenția să scriu despre fericire, dar uneori nu se întâmplă ce ne dorim, ci ceea ce avem nevoie.

Poate vă întrebați dacă aș schimba ceva la textul meu. Probabil atitudinea negativistă și nota gravă cu care începe acestă încercare de monolog interior. Îmi aduc aminte că personajul principal era o adolescentă (obviously) al cărei picior fusese amputat în urma unui accident și care urma să se îndrăgostească de un tip cu câțiva ani mai mare. Nu-mi amintesc prea multe detalii, dar știu că ea nu avea destulă încredere în ea și urma ca el să o ajute cu asta. Dacă aș construi personajul acum, aș face-o mai stăpână pe sine, cu mai puține complexe față de ea însăși. Dar acum sunt altcineva, nu?

Totuși, în privința perspectivei asupra fericirii, pot spune că aș scrie și acum același lucru.

V-ați putea întreba ce știu eu despre fericire la numai cei 19 ani ai mei. Ei bine, nimic, și totuși știu totul.

Vă voi spune ce înseamnă fericirea pentru mine.

Fericirea este poate cel mai simplu sentiment. Cu toții îl identificăm ușor și este destul de greu de confundat, spre deosebire de iubire, care deseori poate fi amestecată cu obișnuința sau comoditatea. Cu fericirea, totul e clar. Este sinceră, se impune, poate domina celelalte emoții, dar are un defect mare: poate fi trucată de noi înșine spre a ascunde ceva ce ne lipsește. Iubim să fim fericiți, nu? Asta căutăm în viață, de fapt. Cel puțin, ăsta este scopul meu în ceea ce privește existența mea.

Asta înțeleg eu prin a trăi. Viață = fericire. Matematică.

Bineînțeles, toată lumea mai și plânge. E firesc. Toți avem momentele noastre de slăbiciune în care ne lăsăm pradă emoțiilor negative, dar asta nu înseamnă că nu suntem fericiți. De cele mai multe ori, asociem lacrimile cu ceva urât, cu sentimentul de tristețe sau dezamăgire, singurătate sau goliciune interioară, dar ați plâns vreodată de fericire?

Fericirea are atâtea modalități în care se poate manifesta, încât nu le cunoaștem pe toate. Probabil, are legătură cu tipul de fericire pe care-l simțim. Poate are legătură cu intensitatea emoției sau cu gradul de surprindere pe care îl avem atunci când fericirea dă buzna peste noi. Dar ne place să fim luați cu asalt de fericire. Și atunci putem ori să zâmbim, ori să sărim în sus (n-ați văzut pe nimeni în scaun cu rotile sărind de bucurie? Înseamnă că nu m-ați întâlnit pe mine) sau chiar să plângem. Cred că ăsta este tipul meu preferat de plâns. Este… magic.

Fericirea e o stare care își poate întinde tentaculele asupra întregii noastre existențe. O putem lăsa să ne acapareze cu totul, pentru că ne aduce doar beneficii. Putem fi fericiți din orice!

Pentru mine, fericirea înseamnă prieteni, familie, cafea, o cană cu lapte și cacao, o zi cu soare, o furtună zgomotoasă de vară, mersul prin ploaie, o carte bună, visuri împlinite, dormitul până la prânz, valurile mării, pastele cu mult parmezan, unicornii. Mai pe scurt, tot ceea ce fac este fericire.

Bad day ≠ unhappy life

Cu toții avem zile proaste, dar ține de noi să le schimbăm fața și să ne găsim ceva ce ne scoate din acea stare. Pentru mine, un episod din Friends este de ajuns când vine vorba de înveselire spontană.

Fericirea e banală, dar atât de necesară. Nu dorește nimic de la noi, nu ne răpește nimic. Nu fură de la noi. Nu cere de mâncare, pentru că, de fapt, ea e hrană pentru sufletul nostru. Ea ne descrie, ne influențează, ne schimbă. Ne iubește și ne facem și pe noi să iubim, atât pe ea, pe noi înșine, cât și pe cei din jurul nostru. Fericirea este dragoste, fericirea este bunătate.

Noi suntem fericire!

Pe tine ce te face fericit/ă?

#teoonwheels