Cum am ajuns STUDENTĂ LA MEDICINĂ

Am auzit povești despre persoane care au știut încă de când erau copii ce voiau să ajungă când urmau să fie mari. Mă fascinează cum unii își descoperă drumul în viață de la o vârstă atât de fragedă. Eu voiam să fiu artistă, să plec în turnee și să am fani peste tot în lume. Un fel Hannah Montana, ca să vă faceți o idee despre ce era în capul meu atunci. Destul de basic pentru o fetiță de patru-cinci ani; care moțată nu vrea să fie cântăreață?

Crescând (și realizând că sunt afonă), am început să cochetez cu diferite idei despre viitoarea mea meserie. Prima dintre ele, și vorbesc despre cele cât de cât serioase, a fost jurnalismul. Era destul de convenabil, ușor de practicat pentru cineva care poate scrie doar pe laptop. Alte argumente pro nu am. Mi se părea mie că suna destul de convenabil. Nici nu înțelegeam prea bine ce însemna alegerea meseriei.

Apoi, în clasa a 7-a, ceva incredibil mi s-a întâmplat. (Evident că a fost ’incredibil’ doar pentru mine, pentru că acest fapt li se întâmplă tuturor copiilor care merg la școală și nu pentru toți este atât de minunat) În orarul meu a apărut ora de anatomie. Nu știu de ce, nu știu cum, nu știu dacă și profa sau modul ei de predare a avut de a face cu asta, dar m-am îndrăgostit iremediabil!! Eram efectiv fascinată de tot ce însemna sistemul nervos (și această ”obsesie” nu a dispărut nici în ziua de astăzi). Simpla idee despre cum fiecare neuron transmite mai departe impulsul nervos mă lasă cu gura căscată. Eram (sunt) uimită de cum fiecare celulă din corpul nostru știe exact ce are de făcut.

Așa a apărut gândul!! Ce-ar fi să dau la medicină? Iar acela a fost momentul în care, pentru prima dată în viață, am simțit că asta trebuie să fac. E greu să explic acest sentiment. Nu are logică, știu, dar poate rațiunea acestui lucru constă chiar în lipsa argumentului.

Gândul acesta a fost prezent până în momentul în care am început sa aud constant în jurul meu întrebarea cu ton de superioritate și arogant pe alocuri „Dar cum vei face tu medicina dacă nu-ți folosești mâinile?”. De parcă toți medicii ar fi chirurgi. La vârsta respectivă, lăsam gurile rele să mă influențeze. Așa, am abandonat ideea de a deveni doctor.

Însă, învârtindu-mă în cercuri și căutând ceea ce nu trebuia să găsesc, am ajuns tot la medicină. Și medicină a rămas până când nu am intrat la Carol Davila și dincolo de media mea prea mică din anul următor pentru Complutense. În ambele cazuri, nu a depins totul de mine.

Întrebare: Este mai rapid să scrii singur sau să dictezi cuiva?

Dacă ai ales a doua variantă, ai picat examenul. Încă din clasa întâi, am fost învățată să dictez fiecare răspuns la fiecare test. Am dictat eseuri de 500 de cuvinte la Bac, simboluri matematice și denumiri de hormoni. Însă întotdeauna am avut timp suplimentar, pentru că nu este la fel de ușor ca atunci când îți scrii singur ideile pe foaie. Întotdeauna, mai puțin la admiterea la Davila. Nu am avut nici mai mult, nici mai puțin ca ceilalți concurenți. Dar, privind în urmă, cred că nu degeaba a fost să fie așa. Păi mai eram eu admisă la Complu acum?

A doua încercare a fost altfel. Deja aplicasem la Madrid. Și sunt sigură că știți faptul că eu am învățat spaniola în trei luni, singură – fără profesor. Poate am luat eu examenul de limbă, însă pentru a-mi crește media de admitere trebuia să dau alte examene. Sistemul spaniol este diferit și puțin ciudat. Nota maximă pe care o poți obține la admitere este 14. Pentru că se ia în considerare nota din Bacul lor, care este de la 5 la 10, iar până la 14 sunt aceste examene de care vă spun. Eu în Bac am 9,13 și cum nu am susținut aceste examene, am ajuns la Terapie Ocupațională.

Am spus că mă potolesc. Nu mai avea rost să insist „în prostia mea” cu medicina dacă nu am intrat nici la Madrid. Apoi, kinetoterapeuta mea de când eram mică mi-a trimis un mesaj în care mă întreba de ce nu mai încerc din nou. Mi-a spus că nu am ce să pierd, mai ales dacă eu chiar îmi doresc asta. Și da, îmi doream extrem de mult.

Era ca și cum toată ideea asta de a da la medicină se întorcea la mine ca un boomerang. Eu o aruncam pe diverse motive, ea revenea și „mă lovea” și mai tare. Așa că am decis să fac tot posibilul, pentru ultima dată, pentru a fi admisă. Însă, de data aceasta, nu am mai spus nimănui. Doar familia și prietenii apropiați au știut de noua mea încercare. Am mers pe burtă, până am putut spune că „Am reușit!”. Așa am ajuns să învăț atât pentru facultatea la care eram deja studentă, cât și pentru examenele pentru mărirea notei de Bac.

Practic, am dat examen de admitere. Venind dintr-un sistem de educație străin, trebuia ca aceste examene să fie susținute prin UNED (Universidad Nacional de Educación a Distancia). Ei, ca să vedeți că sunt oameni în alte țări care chiar se gândesc la toate, au un departament care se ocupă cu tot ce ține de adaptarea examenului. Și când spun adaptare mă refer la sensul propriul și la conceptul de a face în așa fel încât examenul să fie total accesibil în funcție de dizabilitatea fiecăruia. Ți se dă un formular în care ești întrebat de necesitățile și dificultățile tale, de cum scrii sau cum rezolvi subiectele acasă sau dacă tu folosești un software special care îți facilitează activitatea. Eu am solicitat un laptop/calculator și am precizat că eu scriu cu nasul.

Apoi ești sunat și întrebat despre toate detaliile. M-au sunat și pe mine. La celălalt capăt al firului era o doamnă extrem de drăguță, care știa și citise toate cerințele mele. M-a întrebat, mai mult șocată decât mirată, dacă este adevărat că eu tastez cu nasul. Eu, zâmbăreață și senină, am spus un larg și luminos sí. Ea a insistat. Nu-i venea să creadă. Îmi spunea, în spaniolă, „să știi că la biologie în a doua parte a examenului trebuie să dezvolți și să detaliezi mai multe noțiuni”. Eu, puțin amuzată de mirarea și uimirea ei, îi răspundeam „sí, lo sé”. Ea era din ce în ce mai surprinsă.

M-a sunat zilnic timp de o săptămână. Mă întreba detalii precum la ce înălțime să-ți punem tastatura? sau cât de lată să fie masa, astfel încât să poți intra cu căruțul?. Nu era totuși mulțumită, pentru că eram primul elev care dădea examenul cu nasul. De speriat, nu s-au speriat sau nu mi-au spus că nu au așa ceva prevăzut în regulament, cum se întâmplă la noi. În România, eu m-am adaptat la sistem, nu sistemul la dizabilitate mea. Ok, înțeleg să fie niște norme generale, dar ce te faci când ai parte de „o premieră”, așa cum am fost eu la UNED? Respingi persoana, pe motiv că „noi nu știm, nu putem”?

Ca paranteză, când m-au întrebat cei de la UNED la ce facultate vreau să dau, nici nu s-au gândit să-mi spună că eu nu pot face asta din cauza dizabilității mele.

M-au chemat cu trei zile înainte de examen să testez adaptările pregătite de ei, pentru a ne asigura cu toții că nu vor fi probleme în ziua examenului. Într-adevăr, masa respectivă era prea joasă pentru scaunul meu cu rotile, iar tastatura trebuia poziționată mai sus. Astfel, tot centrul s-a dat peste cap pentru a-mi găsi o masă și o soluție pentru tastatură. De la paznic, până la cel care se ocupa cu partea tehnică, toți au început să se agite în toate părțile și direcțiile astfel încât totul să fie perfect pentru mine.

Pentru mine. O singură persoană cu dizabilități, din altă țară.

Mi-au găsit soluțiile ideale. Mi-au acordat încă o oră și jumătate pentru rezolvarea examenului. Și astfel, dragii mei cititori, am dat și eu un examen care putea fi încadrat, fără doar și poate, la categoria „Cum să acorzi egalitate de șanse”. Pentru că doar despre asta este vorba.

Finalul poveștii este unul foarte fericit. Mi-am crescut media până la 10,5 și am fost admisă la medicină. ÎN SFÂRȘIT!! După trei ani!!

Pot spune doar că tot acest drum m-a învățat o lecție. Eu eram destul de nerăbdătoare și voiam ca toate lucrurile să mi se întâmple ACUM. În viața de adult, acest lucru este imposibil, iar pentru lucrurile care chiar merită trebuie să muncești. Așa și eu. Am așteptat doi ani în care am prins experiență, știu ce vreau și ce să cer Universului și să nu renunț. Niciodată. Indiferent cât de mult aș fi tentată să pun punct. Totul se întâmplă cu un motiv. Întotdeauna.

I’m a fucking med student!! And I’m so proud of myself!!

 #teoonwheels

 

 

2 comentarii

  1. panatiberiu spune:

    Fără cuvinte! Pe care să le scriu normal pe tastatură, folosindu-mă de mâini!
    Ce bine ar fi dacă ar înțelege mai mulți câtă voință presupune acțiunea ta! Și nu numai…
    Multă baftă pe drumul pe care ai pornit!
    Indiscutabil, ești o ÎNVINGĂTOARE! Iar exemplul pe care-l dai ar trebui să fie urmat.

    Apreciază

    1. Madi spune:

      Povestea ta e una care merită publicata intr-o carte de tipul Good night stories for rebel Girls, pentru că merită citită în primul rând de copiii în căutare de modele. Iar modelele adevărate nu ar trebui sa fie păpușile Barbie. Mult succes!

      Apreciază

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s