Teo on wheels Spanish Edition – 8 luni mai târziu

Când suntem mici, ne dorim cu ardoare să fim mari. În acel moment, pentru noi viața de după copilărie pare a fi perfectă: putem mânca câtă ciocolată vrem, nu ne spune nimeni la ce oră trebuie să ne culcăm, nu trebuie să mâncăm tot din farfurie doar pentru că așa ne spun părinții. Adorăm ideea de a fi stăpâni pe propriul destin, fără să avem restricții și fără o voce adultă care ne vorbește de sus și care să decidă pentru noi.

Când ajungem mari, nu știm încotro să o apucăm. Nu realizăm că suntem mari, pentru că nu mai vrem atât de multă ciocolată și oricum mâncăm toată porția comandată la restaurant. Și cum tot ceea ce credeam a fi viața de adult nu coincide cu ceea ce este în realitate, tindem să spunem că nu am ajuns încă acolo. Haha, în ce capcană ne atrage imaginația copilăriei!!

Cu toate că pofta mea pentru dulce nu a dispărut cu vârsta, știu că pentru a fi adult nu trebuie doar să-mi asum responsabilitatea pentru cantitatea de zahăr pe care o inger. Până acum vreo opt luni, fugeam de tot ceea ce-mi spuneau că fac cei mari. Era ceva ce-i crea o stare de anxietate copilului din mine. Eram obișnuită cu faptul că nu eu eram cea care făcea alegeri pentru mine, iar ideea de a-mi selecta opțiunile pentru propria persoană mă făcea să-mi rod unghiile minții mele. Căci îndată ce alegi ceva apar inevitabil și consecințele. Bune sau, hai să nu spun rele, mai puțin bune, acestea din urmă sunt o amenințare doar pentru cei care nu știu ce vor.

Eu nu voiam să fac parte din categoria fricoșilor, căci de ce mi-ar fi fost teamă de viață? Pentru că am înțeles pe deplin expresia a-ți lua viața în mâini, iar eu voiam să fiu capabilă să pun mâna pe destin și să nu-l mai las să zboare necontrolat, fiind dirijat de vânturi anonime. Dar nu știam cum mai exact, chiar dacă o parte din mine a făcut mai tot timpul doar ceea ce și-a dorit să facă. Ceva din mine încă era guvernat de ideea că eu nu pot vorbi în numele meu.

Acum voi trece la relatarea faptelor obiective ce au rupt acele lanțuri imaginare, din oțel, reci și insuportabile ce-mi țineau o latură a mea închisă și timidă.

Probabil, prin tot ceea ce-am scris până acum, am dat impresia unei fete cu un caracter puternic, care știe să-și exprime clar punctul de vedere. Mi-aduc aminte de un mesaj primit pe Facebook, parcă, de la cineva care îmi spunea că mă credea o fire puternică și fără emoții (l-am primit după una dintre aparițiile mele televizate, nu că ar fi ele multe, dar au existat totuși). Era surprins sau surprinsă de faptul că am lăsat emoțiile să mă acapareze. Da, asta am făcut, dar veți înțelege în câteva momente de ce.

Mereu am fost văzută ca fiind fata din scaunul cu rotile. Nimic greșit, pentru că sunt fata din scaunul cu rotile. Ceea ce n-am înțeles niciodată a fost percepția celor ce asociau roțile mele cu incapacitatea mea de a vorbi și de a decide pentru mine. Nimeni nu mi se adresa direct mie, tot timpul exista un mediator între mine și celălalt interlocutor. Asta se întâmplă doar în filmele proaste de comedie în care unul dintre personaje se supără pe un altul și comunică prin o a treia persoană la modul „Spune-i că nu vorbesc cu el”, la care el răspunde „Nici eu cu ea!”, ei amândoi fiind unul lângă celălalt. Imaginați-vă că asta era, practic, viața mea, o încercare de comedie fără sens. Așa credeam că urma să fie mereu – va trebui să am tot timpul un purtător de cuvânt.

Însă, am ajuns în Spania. Și, intrând în contract cu oamenii de aici, m-am speriat. Ei au început să se uite în ochii mei în timp ce mă întrebau una-alta. Eu nu am știut ce-ar trebui să fac cu asta. Ei așteptau un răspuns, eu mă gândeam ce-ar trebui să fac. Să spun ceva? Să le spun că la mine acasă eu nu răspund direct la întrebări? Să le zic că nu mă va înțelege ce vorbesc? EU CE FAC ACUM??? EI NU VĂD CĂ EU SUNT ÎNTR-UN SCAUN CU ROTILE?? CE MĂ ÎNTREABĂ PE MINE?

Ei așteptau și, probabil, se întrebau ce fel de fata – femeie – sunt și de pe ce planetă vin. Era ca și cum era o contradicție între ceea ce știam eu și ceea ce era normal pentru ei. Neavând încotro, am început să vorbesc. Că la facultate, că pe stradă, că la metrou, că la bancă, eu vorbeam.
Și, făcând asta, am realizat că pot fi văzută. Pentru că eu nu eram văzută, eram doar vizibilă. Puteam fi văzută, dar nu eram. Pentru că nu știam că pot spune ceea ce am de spus. Ce dacă vorbesc puțin mai greu la început? Sau ce dacă este nevoie să mai repet din nou fraza? Eu vorbesc! Pentru că pot să vorbesc!

De m-aș compara cu o mișcare a aerului, cred că aș putea spune că de la o adiere de vânt pe care nu o simțea aproape nimeni am ajuns pala pe care toată lumea o adoră într-o zi toridă de iulie. Am învățat să-mi îmbrățișez forma adevărată, căci nu mă regăseam în acea unduire de aer atât de suavă, încât nici cei mai sensibili receptori tactili nu o percepeau. Voiam să fiu cea care vorbește prin ridicarea frunzelor uscate de pe jos și cea care își expune ideile prin suflarea ce face norii să alerge pe cer. Nu aș putea niciodată să mă transform într-o formă mai violentă de-atât, pentru că acolo unde am fost creată nu se făceau furtuni și nu se fabricau tornade, ci doar mângâieri ale naturii.

De aceea, când eram în direct aveam emoții, pentru că eu vorbeam, dar nu știam ce fac. Era o activitate nouă pentru mine, un sport extrem pe care îl practicam pentru prima dată. Nu eram obișnuită cu asta, nu aveam experiență în domeniul acesta.

De ce pun atât de mult accent pe acest lucru? Pentru că de aici pleacă totul! Dacă eu mă pot exprima, înseamnă că pot să-mi iau viața în mâini! Să fiu adult!! Poate vă întrebați dacă primul an de facultate m-a schimbat. Ei bine, răspunsul este clar. Sau, mai bine spus, nu m-a schimbat, m-a făcut să văd că ceea ce-mi doream eu să fac este legal și chiar ar trebui să devină obligatoriu. Pentru că ce adult nu știe să decidă pentru el?

Poate că eram copila care spunea da când ei spuneau nu, dar nu devenisem femeia care și scoate pe gură acest cuvânt. Sunt cu un pas mai aproape de independență, căci dată viitoare când merg la restaurant voi comanda în numele meu.

#teoonwheels

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s